Delicată și senină, cu zâmbetul ei perpetuu, Ana Blandiana derulează în fața camerei de filmat amintiri dintr-o altă viață:
”Telefonul, cel mai des nu funcționa, mai ales când voiam să sunăm noi. Dar, uneori, el suna, iar o voce de nedescris, de copil cu o pernă pe gură, spunea „De ce o superi pe tanti Elena? Că ei nu-i place ce faci tu”. Iar în momentul în care lăsam receptorul jos, telefonul suna iarăși instantaneu, înainte ca oricine să aibă posibilitatea să formeze din nou numărul și o luam de la capăt.”
”O mașină stătea în fața casei noastre să vadă cine intră, iar, la un moment dat, nu ne-a mai vizitat nimeni.”
Cam așa curgea viața cuplului Ana Blandiana – Romulus Rusan înainte prin 1988 – 1989. Inimaginabil pentru cei care nu au trăit acele vremuri.
În fapt, nu era prima oară când Ana Blandiana era supusă unor presiuni: de trei ori autoritățile comuniste i-au ridicat dreptul de a publica, iar în ultimii doi ani înainte de căderea regimului comunist numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din biblioteci.
Apoi a venit decembrie ”89 și speranța că totul se va schimba. A fost numită în Consiliul Frontului Salvării Naționale, iar la primele ședințe ale formațiunii a primit propunerea de a ocupa poziția de vice-președinte interimar al României. A refuzat. ”Nu aveți dreptul să refuzați”, i-ar fi spus Iliescu. ”Pe dumneavoastră vă iubește lumea.“ A realizat pe loc că nu era decât o monedă de schimb pentru noii politruci neocomuniști care doreau câștigarea simpatiei maselor.
„Am plătit prea scump libertatea pentru ca ea să nu fie totală” spunea poeta. Și a continuat să lupte, cu arma ei: cuvântul.
Câți ani să fi avut Ana Blandiana la prima mineriadă? 48 de ani împliniți, ne spune biografia ei.
A fost chemată în balconul Universității și, deși mărturisește că ar fi avut o reținere să pășească într-acolo, ”s-a deschis un culoar magic” prin mulțimea adunată în piață, ”ca și cum cineva ar fi măturat locul cu o baghetă fermecată.” “Ana! Ana! Ana! Te iubim! Te iubim!” au scandat atunci zeci de mii de voci.
Pe de altă parte, în scurt timp, au fost chemați minerii, iar aceștia au strigat pe bulevarde ”Moarte Anei Blandiana!”, cu ură nedisimulată. Asta trebuie să-i fi dat putere Anei Blandiana pentru a trece peste următorii ani și a iniția și desăvârși Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei – singurul lucru palpabil în istoria recentă a țării care vine să resusciteze memoria colectivă a nației.
„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă,
Până ce nu câștigăm libertatea noastră (…)” 🎶🎵
În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice, al cărei președinte a fost până în anul 2002. A mărșăluit pe bulevarde în fruntea Alianței Civice și Convenției Democrate. A pus umărul la alegerea primului președinte non-comunist al României, Emil Constantinescu. Dar una din cele mai mari realizări ale poetei și ale soțului său, Romulus Rusan, a fost crearea Memorialului de la Sighet în clădirea închisorii unde și-au găsit moartea mulți reprezentanți ai intelectualității românești interbelice, aruncați acolo de comuniști. A inițiat proiectul, a strâns fonduri, a adunat arhitecți, a conceput ceea ce rămâne un etalon al rezistenței românești anticomuniste.
Orice cetățean ar trebui să treacă pe acolo, măcar o dată în viață. Până la semisfera altarului în care ard lumânări drumul e pavat cu numele martirilor ce și-au dat viața pentru un ideal. Odată intrat în acel spațiu închis, deasupra căruia se crapă o cruce prin care se vede cerul albastru, rămâi captiv unei acustici înnebunitoare: sfârâitul lumânărilor capătă un ecou atât de ascuțit și pătrunzător, încât îl simți cum intră în suflet și îți sfredelește organele. Până în vârful degetelor îl simți. Și e cumva dureros. Ca și cum sufletelor celor stinși în închisoare ți-ar pătrunde sub piele.
Mărturisea Ana Blandiana că în tot acest efort al transformării închisorii Sighet alături i-a fost soțul, Romulus Rusan, care a părăsit condeiul si a renunțat a scrie pentru a crea Memorialul. Intenția a fost ca, odată terminat, Romulus Rusan sa se întoarcă la masa de scris pentru a-și desăvârși opera, însă acesta a decedat subit imediat după inaugurare. Drama acestei opere ce nu a fost scrisă o macină încă și acum. Niciodată țara asta nu va putea fi pe deplin recunoscătoare pentru sacrificiul amândurora întru edificarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, ca mijloc de resuscitare a memoriei colective.
Aveam aproape 16 ani în decembrie 1989 și am trăit cumva din plin anii ăștia. Am trăit revoluția, am trăit – de departe, e adevărat – mineriadele, îmi amintesc cum unii din profesori din liceu ne vorbeau de „golanii și drogații de la Universitate, nu carecumva să ajungem ca ei„, or noi eram cu sufletul în Piață. Am ieșit în stradă la grevele studențești de la Iași, din 1995; am ieșit în stradă în 1996, după alegerea lui Constantinescu președinte. Ba am și scris o lucrare prin 1998, pe când eram studentă la master – „Metamorfozele unor lovituri de stat” – despre șirul de mineriade din România, lucrare ce a fost selectată la un congres studențesc de la Ilmenau – Germania. Am votat întotdeauna dreapta și am fost dezamăgită, rând pe rând, de Constantinescu, Ciorbea, Varujan – mai e cineva? Probabil că da.
Uitându-mă la documentarul Dianei Nicolae „Între tăcere și păcat” am realizat că Ana Blandiana e unul din singurele modele post-decembriste rămas nepătat. Ana Blandiana și-a păstrat candoarea, neutralitatea, buna credință, dârzenia și va lăsa în urmă un reper al istoriei și societtății românești: Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Filmul documentar „Între tăcere și păcat” al Dianei Nicolae a fost proiectat la Astra Film Festival de la Sibiu. Mai puteți achiziționa bilete de aici. După data de 26 octombrie 2024, filmele din festival vor putea fi achiziționate de pe platforma www.astrafilm.ro
Vorbitorincii sunt parteneri Astra Fim Festival.
*credit foto: Alina Tonigaru
