Ozzy & Black Sabbath – sfârșitul unei odisei
Am văzut în dimineața asta setul complet al concertului de adio cu Ozzy și Black Sabbath. O închidere în cerc, aproape ireală, care pare că ne pune-n față sfârșitul unei epoci în rock.
M-am uitat și ce-au scris Rolling Stone, Kerrang! sau Metal Hammer, au vorbit despre live-uri ca despre ritualuri, liturghii ale unui cult muzical care a început într-o Anglie cenușie post razboi și s-a răspândit în toată lumea. Show-urile de aseară au fost descrise drept “ceremonii de rămas-bun”, dar pline de forță, de vitalitate neașteptată, de emoție brută.
Un supraviețuitor al propriei legende: Ozzy Osbourne
Ozzy, în ciuda sănătății șubrede și anilor apăsați de excese, a urcat pe scenă ca un supraviețuitor, în primul rând al propriei legende. Vocea a tremurat pe alocuri, dar nu a cedat. Din contră, în momente precum War Pigs a părut mai sincer și mai uman decât oricând. Iar publicul a cântat fiecare vers ca pe o rugăciune.
Black Sabbath a reușit să aducă pe scenă exact ceea ce au creat acum peste 50 de ani: întuneric, tensiune, dar și speranță, o lume în care frica și frumusețea dansează împreună. Trupa a redefinit ce înseamnă muzica grea. A oferit un nou limbaj muzical pentru furie și disperare, trăiri pe care rockul până la ei le îmblânzise. Poate că a fost prima formație care a spus: “da, viața poate fi neagră, de căcat și e OK să o spui”.
Heavy-Metal, ca formă de supraviețuire
Când vorbim despre Black Sabbath, vorbim despre nașterea unei lumi sonore noi, despre începutul unui curent care avea să schimbe pentru totdeauna muzica rock. Vorbim despre o voce, a lui Ozzy, care a tradus angoasa unei generații.
În anii ‘60, când rockul era încă dominat de teme romantice sau psihedelice, Sabbath a făcut ceva radical: a privit spre realitate. Spre fabrici, spre orașe gri, spre muncitori obosiți, spre războaie, depresie și singurătate. Au îmbrățișat urâtul, frica, deziluzia și le-au transformat în poezie grea. Au fost primii care au spus cu adevărat: nu toată lumea are un vis american, unii trăim într-un coșmar post-industrial.
Riffurile lente și grele ale lui Tony Iommi, influențate de pierderea vârfurilor degetelor într-un accident de muncă, au dat naștere unei estetici complet noi: heavy metal. Nicio trupă nu cântase atât de jos, atât de întunecat, atât de sincer. Basul lui Geezer Butler și tobele lui Bill Ward au “zidit” un spațiu în care te simțeai prins, dar nu prizonier, ci conștient, trezit.
Ozzy a fost sufletul acestui curent. Un copil dislexic și timid din Birmingham, crescut într-o casă cu baie la comun. A devenit, printr-o alchimie rară de haos și carismă, simbolul unui întreg gen muzical. Cu vocea lui stranie, uneori ca de copil bântuit, alteori ca de profet nebun, a fost canalul prin care toate aceste trăiri au ajuns la milioane de oameni. Nu avea tehnică, dar avea adevăr. A fost primul frontman care nu părea invincibil, ci exact ca tine: speriat, dar viu.
Ozzy – Moștenirea
Rockul modern, de la Metallica la Slipknot, de la Soundgarden la Ghost, poartă ADN-ul Sabbath. Fiecare riff lent, fiecare refren apăsat, fiecare vers despre lupta cu demonii personali… toate pornesc de acolo. Din noroiul Birminghamului și din inima zbuciumată a lui Ozzy.
Dacă n-ați văzut concertul final, căutați-l. Nu doar pentru muzică, ci ca să înțelegeți de unde a pornit o cultură întreagă.
Și poate, pentru o clipă, să simțiți ce am simțit și eu: că în mijlocul întunericului, există voci care ne-au ținut vii.
Mulțumesc, Ozzy! Mulțumesc, Sabbath!
*bilete pentru intreg show-ul online, cu un sunet fantastic, se găsesc aici, la doar 65 de lei: https://backtothebeginning.com/
** pe vorbitorincii.ro puteți citi interviuri cu muzicieni de pe întreg mapamondul
