În fiecare toamnă, Animest transformă Bucureștiul într-un loc unde animația devine limbaj universal — un festival care reunește artiști, cinefili și curioși din toate colțurile lumii.
La ediția aniversară din 2025, Animest 20 a însemnat mai mult decât proiecții: a fost o experiență totală, o invitație de a trăi printre culori, povești și idei.
Pentru mine, un adolescent de 18 ani pasionat de creația foto-video, poezie și filosofie, festivalul a fost o călătorie în interiorul emoției.
Phenian – o tăcere care spune tot
Unul dintre filmele care m-au marcat cel mai mult a fost Phenian, regizat de Bo-Sol Kim. Povestea urmărește un diplomat suedez și o polițistă nord-coreeană, într-o lume unde totul e controlat, până și felul în care ai voie să simți.
Totul e rece – lumina, mișcarea camerei, tăcerile care se întind prea mult. Dar între ele se strecoară ceva viu. Există o scenă în care cei doi se privesc și nu spun nimic, iar tocmai de acolo se înțelege tot. Filmul e despre iubire, da, dar mai ales despre curajul de a simți într-un loc în care asta nu e permis. Atmosfera minimalistă și paleta cromatică rece m-au făcut să simt claustrofobia unei lumi în care gesturile devin forme de rezistență. Un film lent, tăcut și intens — aproape o poezie filmată.
An American Tail – nostalgia unei copilării universale
În programul Animest 20, reproiecția filmului clasic An American Tail a adus o doză de nostalgie. Povestea șoricelului Fievel, care își caută familia în America promisiunilor, a rămas la fel de emoționantă ca atunci când a fost lansată (1986).
De cum a început filmul am simțit instant cum copilul din mine se așază mai drept în scaun. Privit prin ochii omului din 2025, filmul a devenit mai mult decât o aventură animată – e o poveste despre migrație, speranță și identitate, spusă prin sinceritatea unei animații clasice.
Scena în care Fievel cântă ‘’Somewhere Out There’’, privind același cer ca sora lui, e la fel de sfâșietoare indiferent de vârsta pe care o ai. Poate pentru că vorbește despre speranță și despre felul în care o voce mică poate răzbate peste un ocean.
Odiseea Păpădiei – o poezie fără cuvinte
Dintre proiecțiile recente, ‘’Odiseea Păpădiei’’(2025), regizat de Momoko Setom m-a cucerit prin simplitate și simbolism. A fost o meditație vizuală despre efemeritate și libertate, despre cum fiecare dintre noi își poartă visul în bătaia vântului.
Mi-a arătat că forța nu înseamnă neapărat duritate, ci capacitatea de a continua chiar și când ești spulberat.E un film care nu cere explicații. Doar prezență. Trebuie să ai răbdare, dar dacă rămâi acolo, te prinde. Liniștea din el e aproape vindecătoare.
Fresh Frames – adolescenți care își spun adevărul
Am ajuns și la Fresh Frames – o oră de scurtmetraje făcute de adolescenți din România și Republica Moldova. Sincer? A fost una dintre cele mai puternice secțiuni ale festivalului. Nu prin tehnică, ci prin felul în care vorbesc despre lume: direct, fără perdea. Anxietate, identitate, singurătate — toate apar așa cum sunt, fără decor. Se simte că generația noastră nu mai așteaptă să fie „înțeleasă”. Își face propriul limbaj și îl vorbește fluent.
E reconfortant să vezi exprimat curajul tinerilor. O sinceritate crudă, dar plină de viață.
Trippy Animation Night Vol. 12 – unde logica își ia liber
Dacă Fresh Frames a fost o oglindă sinceră, Trippy Animation Night Vol. 12, la Cinemateca Eforie, a fost o evadare totală. Două ore de animații bizare, suprarealiste, amuzante, uneori de neînțeles – un haos perfect orchestrat. Am râs, am tăcut, am fost confuz și fascinat în același timp. A fost o noapte în care am înțeles că uneori, să vezi altfel e mai important decât să înțelegi totul.
A rămas cu mine un scurtmetraj cu un ochi uriaș plutind printr-un oraș gol, în timp ce o voce cânta ceva fără sens. N-avea logică, dar avea viață. E genul de experiență care îți amintește că absurdul poate fi o formă de libertate. Fenomenul Trippy nu trebuie înțeles. Trebuie trăit.
Animest e pentru oricine mai are curajul să se mire
Animest.20 a adunat aproape 20.000 de spectacori și sute de filme din toată lumea. Pentru mine, mai tânar fiind decât festivalul, a fost o lecție despre cum imaginația, arta și curajul pot schimba felul în care privim realitatea. A fost un exercițiu de privire. Am descoperit animația nu doar ca formă artistică, ci ca mod de a gândi și de a înțelege lumea: cu bucurie si curiozitate.
*Tudor Cătălin Maghiar – are 18 ani și este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național Mihai Viteazul din București, la mate-info intensiv engleză. Este pasionat de poezie, filosofie și fotografie, este membru în cenaclul ”Controverse Conspirații’ și are versuri publicate în revista Matca, în anul 2024.
