Fuori: „Cum ar fi dacă adevărata ta libertate nu s-ar afla în lumea largă, ci abia dincolo de momentul în care ușa unei celule se închide în spatele tău?”
De câte ori ați simțit, în ultima vreme, că un film v-a așezat în față o oglindă dintr-acelea care vorbesc și care vă întreabă, direct și fără menajamente, despre propriile emoții și bariere? Pentru mine, „Fuori” (Afară), noul film al regizorului Mario Martone, exact asta a fost: o invitație profundă la introspecție, o experiență care te descompune și te obligă să te uiți atent la relațiile pe care le construiești.
Estetica emoției și a tăcerilor
„Fuori” nu este un film care se grăbește. Ritmul său, pe alocuri deliberat lent, este susținut de o estetică a imaginii remarcabilă, care te absoarbe. Culorile, lumina caldă și cadrele fotografice perfect alese construiesc un contrast vizual și emoțional permanent între planurile poveștii. Martone pune un accent voit pe microexpresii, pe psihologia emoției trăite de personaje. Aparatul de filmat zăbovește pe chipuri (iar Valeria Golino face un rol magistral), lăsând tăcerile și privirile să traducă drame pe care replicile nu le-ar putea acoperi.
Când închisoarea devine libertate
Premisa de la care pleacă drama biografică este povestea reală a scriitoarei italiene Goliarda Sapienza, care ajunge în închisoarea Rebibbia în urma unui furt mărunt. Acolo, unde te-ai aștepta să găsești resemnare, filmul ne lovește cu un concept răscolitor: în închisoare este, paradoxal, FUORI (afară).
Goliarda descoperă în spatele gratiilor o lume în care oamenii trăiesc adesea la fel ca afară, ba chiar mai intens. Este tulburător să realizezi că protagoniștii ajung să nu își mai dorească să rămână „în afara” vieții dinăuntru. Acolo, dezbrăcați de măștile și ipocriziile sociale, găsesc afecțiune brută, relații sincere și prietenii autentice. Conexiunea cu tinerele deținute (jucate de Matilda De Angelis și Elodie) este inima filmului, transformând lumea liberă de dincolo de ziduri într-un loc rece și străin.
O recunoaștere literară prea târzie
Această eliberare interioară capătă o greutate sfâșietoare când ne uităm la destinul real al Goliardei Sapienza. Scriitoarea s-a stins din viață în 1996, în Italia, trăind cu frustrarea de a nu-și fi văzut niciodată publicată capodopera la care a muncit ani la rând, L’Arte della Gioia (Arta bucuriei).
Este o ironie amară a sorții faptul că succesul ei a explodat postum. Mai întâi, cartea a devenit un fenomen literar în Franța, în 2005. Abia după acest ecou internațional uriaș, Italia și lumea literară aveau să o redescopere și să îi valideze geniul la ea acasă, în 2008. Acest eșec al recunoașterii în timpul vieții transformă rătăcirea ei dintr-o vară toridă romană, de după eliberare, într-un act pur de supraviețuire emoțională.
O secvență năucitoare: Tu cât ești dispus să simți?
Există o scenă spre final, în barul gării, pe care refuz să o disec în detaliu, tocmai pentru a vă lăsa să o trăiți pe cont propriu. Este momentul în care Roberta se agață de Goliarda, chiar înainte de a-i revela o surpriză. Secvența este construită pe o tensiune erotică aproape incestuoasă, dar de o sensibilitate teribilă.
Este un moment zăpăcitor de emoționant: „fetița” Roberta și toată revolta ei se amestecă cu o dragoste profundă pentru Goliarda. Asistăm la un du-te-vino nehotărât, o luptă viscerală între gesturi disperate prin care se cere și se oferă afecțiune, și o furie reprimată ani în șir. Iar după ce te consumă această scenă și finalul filmului, lovitura de grație vine dincolo de generic: apariția unor secvențe reale cu scriitoarea povestind.
Astfel de scene nu se pot povesti complet; ele se simt în întunericul sălii de cinema. Vă provoc să vă așezați în fața acestei oglinzi. FUORI rulează acum în cinematografele din România, fiind distribuit de Independența Film. Mergeți să-l vedeți și lăsați-vă răscoliți.
