Cum putem salva învățarea reală la școală, într-o epocă în care AI-ul gândește și scrie impecabil, iar mulți profesori sunt tentați să închidă ochii
Trăim o realitate inconfortabilă: mulți profesori de pe planetă — nu rău intenționați, ci pur și simplu prinși în inerția sistemului — vor fi perfect împăcați să noteze cu 9 sau 10 lucrări excelente scrise de studenții lor… chiar dacă au fost făcute integral cu ajutorul inteligenței artificiale.
Poate că unii își vor da seama. Poate că alții nici nu vor bănui. Dar, cel mai probabil, foarte puțini vor considera că trebuie făcut ceva în legătură cu asta.
Pentru că sistemul educațional, așa cum e gândit astăzi, nu mai este construit pentru a încuraja învățarea autentică, ci pentru a produce „output” evaluabil: note bune, rate de promovare, dosare de acreditare. În acest sistem, AI-ul nu e o amenințare. E o cale scurtă, o scurtătură acceptabilă spre rezultate aparent bune.
Doar profesorii cu adevărat dedicați — cei care văd în actul educațional mai mult decât o meserie — vor fi preocupați sincer să-și facă studenții să înțeleagă, să gândească, să învețe. Ei vor simți că ceva esențial se pierde. Restul vor merge mai departe cu programul. Notele să iasă, dosarele să fie completate, lumea să-și ia diploma.
Am urmărit în ultimele săptămâni discuțiile dintre acești profesori educatori. Puncte de vedere diferite, nuanțate, uneori conflictuale – așa cum este normal într-o perioadă de tranziție. Dar mi-au rămas clar în minte trei idei esențiale:
1. Sistemul actual de notare îi forțează pe studenți să trișeze, chiar și fără să-și dorească asta.
Problema reală apare atunci când sistemul de notare bazat pe scale de la 1 la 10 (sau de la F la A) se întâlnește cu o realitate în care un student care folosește bine un instrument AI produce inevitabil un text mai coerent, mai bine scris și aparent mai bine documentat decât colegul său care chiar încearcă să înțeleagă ceva.
Într-un astfel de sistem, toți vor fi împinși, vrând-nevrând, să folosească AI-ul. Cine nu o face riscă să pară mai slab. Cine o face… nu învață nimic.
Asta nu e o problemă de moralitate. E o problemă de structură. Când regulile jocului favorizează scurtăturile, toată lumea va începe să le folosească. Dacă vrem să evităm această capcană, primul pas ar putea fi renunțarea la obsesia pentru note pentru proiecte scrise și trecerea la un sistem simplu, clar: admis/respins. Se reduce presiunea, se elimină comparațiile sterile, se mută accentul de pe performanță aparentă pe înțelegere reală.
2. Evaluarea trebuie să se bazeze pe gândirea studentului, nu pe textul pe care îl livrează.
Atâta timp cât sistemul educațional rămâne centrat pe lucrări scrise, eseuri, proiecte și examene grilă — toate ușor de influențat sau generate cu AI — învățarea reală va pierde teren.
Soluția nu este să interzicem AI-ul. Soluția este să regândim modul în care evaluăm. Gândirea studentului trebuie pusă direct în fața profesorului: examene orale, discuții libere, prezentări improvizate. Mai puțin focus pe textele „elegante”, mai mult pe capacitatea de a explica, de a argumenta, de a construi o idee. De a dezbate, de a răspunde la întrebări.
3. Studenții au fost încurajați spre învățare personală. Poate a venit momentul să-i aducem înapoi în spații comune de învățare.
În ultimele decenii, am mizat tot mai mult pe autonomia studentului: ore libere pentru studiu individual, accent pe învățare personalizată, lucrări acasă. E o direcție care a avut sens. Dar, în contextul actual, s-ar putea să fi ajuns la un punct de inflexiune. Când o lucrare de acasă poate fi generată în câteva minute de un bot, libertatea se transformă în superficialitate.
Poate că trebuie să-i aducem din nou în sălile de școală. Să le cerem să învețe acolo. Să discutăm mai mult, să supraveghem mai des, să limităm accesul la AI în contexte-cheie. Poate chiar… să ne întoarcem la cărți tipărite. Măcar din când în când.
Concluzie
Inteligența artificială este aici și nu mai pleacă. Este o unealtă extrem de puternică ce ne poate ajuta să avem o viață mai bună. Însă asta doar dacă vom ști să colaborăm cu ea, nu să ne lăsăm înlocuiți de ea.
Ca să rămânem parteneri cât de cât egali într-un astfel de tandem, trebuie să continuăm să fim ființe inteligente, curioase, educate, capabile să înțeleagă, să pună întrebări, să construiască idei proprii. Ori școala, dacă vrea să rămână relevantă, trebuie să cultive exact aceste lucruri. Nu doar competențe de utilizare, ci gândire critică. Nu doar rezultate măsurabile, ci procese de învățare reale.
AI-ul poate scrie în locul nostru, poate face lucruri în locul nostru. Dar nu poate învăța în locul nostru. Asta e treaba noastră.
Iar dacă noi nu mai învățăm… atunci pentru cine mai e școala?
*alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii găsiți aici.
**sursă foto copertă: shutterstock.com
Un răspuns
Legat de punctul 2 vin cu o problema. De cele mai multe ori profesorul are multi studenti de evaluat. Normele spun 15 minute de student. De multe ori statele de functii si fisa postului nu permit sa ii acoperi pe toti in acele ore platite. De multe ori 15 minute e putin pentru a purta o discutie ca sa vezi cum gandeste, ce a inteles din materie. Deci varianta cu examenul oral presupune sa aloci timp suplimentar din timpul tau sau de la alte activitati. Si nu am luat in calcul anii mici, unde numarul studentilor la o disciplina este semnificativ mai mare.