Nu Iliescu mă bântuie zilele astea, ci un slogan al anilor 90: ”Moarte intelectualilor!”
Joi, 14 iunie 1990. Eram la liceu, într-un oraș mic din estul României. Cred că ar fi trebuit să fi fost ora de desen. Sau Electrotehnică. Sau Instalații Electrice, nu mai știu, căci făceam orele astea tehnice cu aceeași ingineră, care a intrat triumfătoare în clasă:
”Suntem salvați! Au venit minerii! I-a chemat Iliescu!”
Unii au aplaudat. Eram confuzi. Salvare? A cui? De cine? De ce? Era bine? Era rău?
”Erau drogați acolo.”
Erau?! Atunci de ce să se fi strigat acolo de către mineri, agitatori, contra-manifestanți ”Moarte intelectualilor”?! ne-am întrebat ulterior.
În acele zile s-au auzit în București sloganuri care au șocat mapamondul:
„Moarte intelectualilor!” „Moarte lui Coposu!“ „Noi muncim, nu gândim!”
„Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“
Care sunt valorile în care mai credem? Când au fost răsturnate aceste valori și cât de repede?
Nu era nici jumătate de an de când România se lepădase de comuniști, anapaukeriști, comsomoliști. Erau transmise la Televiziunea Română procese ale comunismului, vedeam în direct depoziții:
”Am fost un dobitoc”: Tudor Postelnicu, șeful Securității comuniste, în fața instanței de judecată.
”Ne-am urcat în elicopter, eram dezorientaţi, nu ştiam ce să facem, cum să facem. În elicopter era un echipaj, el şi ea, eu şi Mănescu şi doi aghiotanţi” – Emil Bobu, înalt demnitar comunist.
”Eu am avut avantajul că am terminat, e drept la fără frecvenţă, Facultatea de Drept şi ştiu că procesele sunt o mascaradă. (…) am cerut să fiu achitat. Ştiu că pot fi tras la răspundere morală, dar n-am săvîrşit infracţiuni” – tot Emil Bobu.
Foști strungari, cizmari ajunși înalți funcționari, nomenclaturiști. Poleială fără școală. Sau la fără frecvență, la Ștefan Gheorghiu, școala superioară de partid. Dictatura sfertodocților. Asta ni se spusese că am trăit.
Acum iar? Nu trecuseră nici 6 luni de la Revoluție. ”Moarte intelectualilor!”?!
”Nu au avut nimic de-a face cu socialismul științific, au întinat nobilele idealuri ale comunismului!”
Ion Iliescu (22 decembrie 1989, despre soții Ceaușescu, pe care îi acuza de trădare)
Suntem într-o buclă temporală? De ce am privi cu ură către lumea intelectuală? Iliescu cu rânjetul lui vrăjise trei sferturi de țară: trupuri fără capete, în căutare de tătuc.
Lumea se împărțise în ”oameni de bine” și restul. dar nimeni nu mai știa cine și cum sunt ”oamenii de bine”? Vă mai amintiți?!
”Să sunăm (la Moscova) să spunem cine suntem și ce vrem.”
Ion Iliescu (București, decembrie 1989, în timpul Revoluției)
Ce e bine? Ce e rău? Ce-o fi așa greu să discerni? Cu toate acestea minerii – muncitori crescuți în cultura abuzului, fără prea multă școală – au fost chemați să cotonogească ”intelectualii” și își aveau propriile repere induse de Ion Iliescu și camarila lui.
”Vă mulțumesc pentru ce ați demonstrat și în aceste zile, că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică și muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu.”
Ion Iliescu (București, iunie 1990, discurs ținut minerilor)
”Poporul o vrea”. ”Sunt niște drogați.” ”Moarte intelectualilor!”.
Cine spunea asta? Portavocile lui Iliescu. Caracatița post-comunistă ce băltea în subsolurile Comitetului Central, extinzându-şi tentaculele vâscoase s-a insiunuat în mare parte a societății sărăcite, care credea ce i se servea. Sinergia faptelor se încoțopenea în meandrele concretului.
Mineriada. Unii îi caută scuze lui Iliescu: Eh! L-a luat valul. Dar valul a fost crimă organizată. Iar Iliescu a fost capul ei. Iliescu a fost piatra de moară la picioarele României, abuzând-o în felul lui conţopist, perfid şi scârbos.
”Pus astfel în lumină, ancorat in sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului.”
Ion Iliescu (anii ’90, într-un discurs politic la un miting electoral)
Am avut șansa să oprim asta. Am ratat.
Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara — un gest simplu, limpede, moral — cerea interzicerea temporară a foștilor activiști comuniști și securiști din funcții publice timp de 10 ani. Atât. Nu o răzbunare, ci un fel de firewall pentru democrație.
Iliescu și ai lui au ridiculizat acel punct. L-au demonizat. L-au înăbușit în lozinci.
Pentru că știau că, odată aplicat, nu mai aveau loc la masă. ”Moarte intelectualilor!” – se auzea ca un ecou, în mintea lor.
Fără punctul 8, tot ei au rămas cu masa, cu scaunele, și cu tacâmurile.
Și s-au înfruptat din România. S-au servit cu speranțele bunicilor noștri, cu viața părinților noștri și cu viitorul nostru.
”Este un moft chestia asta cu „sfânta proprietate privată”
Ion Iliescu (Focșani, ianuarie 2001)
Iliescu, cu rânjetul său etern, calm și disprețuitor, a fost părintele acestui haos.
Încă ne întrebăm:
Care sunt valorile în care mai credem?
Când au fost răsturnate și cu ce viteză?
Moștenirea lui Iliescu e încă vie şi se zbate. Neîncredere. Confuzie. Derută. Baroni care încă prosperă. Au ANAF-ul lor. Guvernul lor. Pun biruri tot pe spatele oamenilor, iscă războaie între categorii profesionale drept paravan al neputinței lor, în loc să își vadă de colectarea taxelor, de reducerea aparatului de stat acolo unde este nevoie și întărirea lui unde e șubred, de numirea unor oameni capabili în posturi. Să își vadă de prins criminali și condamnat corupți, nu inventat portițe de scăpare celor care au devalizat statul.
Căci ceea ce ni s-a întâmplat la alegerile din decembrie, dar și bâjbâiala de acum sunt tot moștenirea lui Iliescu.
”Moarte intelectualilor! e un fir roșu stalinist care a parcurs epoci, fir pe care Iliescu, deși nu l-a exprimat prin viu grai niciodată, și-l legase și el de brăcinari, construindu-și propriul univers pe victimele din Piața Universității. Aveam doar 16 ani și o ingineră, ce-mi era profesor la liceu, a încercat să ni-l facă acceptabil.
Iar unii cer ca în aceste zile să respectăm această neființă.
Un răspuns
Pai sunt peste 5 milioane care cred in valori similare sau pe acolo. De ce? Fiindca multi din oamenii spre care priveam in 1990 au ales sa stea deoparte. Acea categorieimpotriva carora altii strigau moarte. Eram ceva mai mare si proaspat inginer in 1990. N-am inteles niciodata de ce minerii au fost chemati atunci. Miscarea din Piata Universitatii era pe duca. Nu mai avea vlaga, nu mai avea putere. Isi consumase energia fiindca nu mai era alimentata de noi spirite si fiindca puterea alesese calea de a o inmulti cu ZERO. Cu citeva zile inainte trecusem prin piata si in timpul zilei, dar si seara, iesind de la unul din spectacolele cu Trilogia Antica a lui Andrei Serban care ma zguduise profund in modul de a vedea cultura.
Dar nici in 1996 acea intelectualitate nu a inteles ca e nevoie de ea sa construiasca o tara, sa reconstruiasca o tara, cum nici astazi nu intelege acest lucru. Romanii, si sigur nu numai ei, isi creeaza o scara de valori. Si o urmeaza. Nea vind cu ce sau cu cien sa o compare, li se pare ca este buna. Ori ea nu este buna. Ca sa fiu si mai clar, nici un gest din zilele acestea nu egaleaza gestul facut de Vasile Paraschiv. Incerc sa spun asa cum ma pricep, ca prin ceea ce au facut, exista oameni care pot deveni repere. Si sunt repere prin ceea ce au facut. Cele doua doamne care au unit romani si care au avut incredere sa le dea lunar sume mici, iar ele sa infaptuiasca minunea: sa construiasca un spital. In jurul unor astfel de valori e nevoie de unire. Si astfel de oameni trebuie sa inteleaga ca e nevoie de ei 8-10 ani in viata politica… Pentru ca sunt convins in sinea mea ca dupa acesti 8-10 ani se pot intoarce la viata lor fara a avea nevoie de alte sinecuri. Astept cu interes cu convingere nestramutata ca la Galati sa devina primar dl Castaian, care construieste ceva solid de 5-7 ani, alt element ce poate coagula si alte valori.
Romania, romanii, sunt disperati in cautarea lor dupa modele. Modele credibile, morale si care nu sa le spuna ce si cum sa faca, ci sa fie primele care fac si cer sa fie urmate.
A fost ales undeva un primar aflat in inchisoare. Sunt de vina oamenii? Poate. Dar opozitia de ce nu a pus un candidat mai bun decit cel din inchisoare?
E la mare moda sa faci SNSPA. Pai asta e vechea scoala de activisti Stefan Gheorghiu (Fane Guramulta sau Fane Gargara cum ii spuneam noi) la care se intra pe baza de dosar. Si pe care noi, cei de atunci o dispretuiam. Cu acelasi reflex am ramas si azi cind aud ca cineva a facut SNSPA. Nu scoate decit mestecatori de vorbe. Inchisa citeva luni in 89/90, recreata de Iliescu si ai lui in septembrie 1990 cu aceeasi vechi activisti la catedre.
Ziare nu mai sunt, televiziuni nici atit. AU aparut podcasturi. Bune, nimic de zis, dar nefiind constrinse de timp devin lungi si de unde atita timp sa le urmaresti pe toate cele care te-ar interesa?
E nevoie de oameni da valoare care sa coboare din turnul de fildes, sa ia toiagul de pelerin si sa bata tara sat cu sat, ulita cu ulita si sa stea de vorba cu oamenii.
Personal, ma bucur ca protagonistii vorbitorincilor au inteles asta si se deplaseaza prin tara. E un exemplu de urmat, eu fiind convins ca semintele lor vor purta roade. Exact ca in parabola biblica.