FITS 2025. Burnt Toast /Iubiri extreme – o societate care își devorează propriii copii

Burnt Toast, tradus cumva bizar Iubiri extreme, este spectacolul de anul acesta de la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu 2025 care m-a dat pe spate. L-am selectat pe lista mea scurtă pentru că la FITS mergi ca să fii provocat. Și pentru că cei care îl joacă sunt norvegieni, iar eu am o slăbiciune pentru ei, de când am văzut Hedda Gabler montat de Baletului Național din Oslo (v-am povestit aici). Nopțile alea lungi, nordice, par să le amplifice creativitatea.

Teatru simbolist postmodern

N-aș putea să încadrez Burnt Toast într-o secțiune clară. S-a spus că e o comedie neagră, dar nu prea e comedie. S-a spus că e un thriller. Hmmm… e și nu prea. Horror? Cumva. Dar ar fi mult prea simplu dacă ar fi doar atât. Știți mai exact cum se simte din public? Închipuiți-vă că sunteți supus unei operații pe creier, pe viu. Asta e senzația.

Burnt Toast e spectacolul care scapă oricărei categorii comode. E postmodern, pentru că e autoreflexiv, ironic, încărcat stilistic. Simbolist, pentru că imaginea contează mai mult decât replica. Nu e doar comedie neagră, nici thriller în sens clasic. E mai degrabă un coșmar lucid, unde grotescul devine o formă de poezie, iar maternitatea – o luptă metafizică pentru supraviețuire. În fapt, cu cât despici mai mult firul în patru, realizezi că Burnt Toast este o odisee a maternității toxice, din perspectiva oricărui personaj l-ai privi.

Spectatorii au avut reacții contradictorii, atât de puternice, încât un spectacol în sine a fost să urmărești tresăririle celor din public. Mie însămi mi-a insuflat inițial dezgust, m-a intrigat, m-a captivat, iar, la final, m-a sedus de-a dreptul.

Spectacolul este regizat de Trine Falch și produs de Susie Wang, o compania teatrală norvegiană fondată în 2017 de membri ai avangardei. Acesta încheie o trilogie despre natura umană – după Mummy Brown (2017) și The Hum (2019), fiecare dintre ele explorând disoluția unor spații familiare. Burnt Toast duce acest spațiu până la auto-devorare, fiind o creație care funcționează mai degrabă ca o experiență senzorială, decât ca o poveste în sens clasic. Spectacolul montat de Black Box Teater din Oslo se dezvoltă precum o alegorie intensă despre ciclicitate, traumă, (auto)canibalizare, pusă în scenă cu un rafinament straniu, o teatralitate ostentativă și estetică viscerală contemporană.

Burnt Toast provoacă în egală măsură aversiune și fascinație, transformând spectatorul din ingenuu într-un profet conștient de proprii demoni. Unii nu pot face față finalului sau pur și simplu nu au răbdare să-l înfrunte. Practic, ai parte de tot ce te-ai aștepta de la un thriller, de la umor grotesc la romantism obsesiv și o brutalitate explicită, totul într-un ritm hipnotic .

Acțiunea are loc într-o recepție de hotel sângerie, în decor dominat de roșu intens – un spațiu suprarealist, plutind undeva între etaje, în care coabită elemente de body-horror, absurd comic și erotism bizar. Trio-ul de personaje – Betty, recepționera; Danny Iwas (“man‑child”) și Violet, tânăra mamă care își alăptează nou-născutul – intră într-o dinamică dură, între inocență consumată și violență organică.

Unul dintre cele mai vizibile simboluri ale piesei este cel al celor două lifturi: unul care (doar) urcă și unul care (doar) coboară. Acestea nu se intersectează niciodată, la fel cum nici personajele nu par să iasă cu adevărat din prizonieratul propriei condiții. Este un dublu mecanism de selecție morală, o alegorie a alegerilor ireversibile, aproape reinterpretarea scenică a celebrelor pastile – roșie și albastră – din „Matrix”. Alegi conștient traiectoria, știind că nu mai e cale de întoarcere.

Canibalismul simbolic (nu vă închipuiți hălci de carne gătite la tigaie) care traversează piesa nu este doar un element grotesc de body horror, ci o metaforă tulburătoare a unei societăți care se devorează pe sine. Relațiile dintre personaje sunt dominate de fetișuri, dependență și alienare. Ceea ce pare a fi doar un spectacol despre oroare devine, în profunzime, o reflecție despre pierderea umanității și regresia într-o formă primitivă de raportare la celălalt: consum, supunere, distrugere.

Figura sugarului – copilul care este născut, alăptat, consumat, reprodus – devine o imagine spectrală a traumei intergeneraționale. Violet o naște pe Miracle, Miracle pe Joy, Joy pe Grace, Grace pe Hope. Este un lanț matern care nu generează vindecare, ci reproducerea durerii. Fiecare nouă naștere – prin cezariană, deci prin intervenție, prin durere – accentuează sentimentul unei inevitabilități tragice. Un șir de femei ce nu moștenesc doar nume din registrul optimismului religios, ci și povara de a perpetua o traumă transgenerațională.

Totuși, în final, în acest ciclu închis apare o fisură: Hope, o relicvă vie, milimetrică, aparent lipsită de putere, este singura care scapă. Nu este înghițită, așa cu te-ai aștepta, ci închisă într-o cutie – caseta inelului de logodnă, un simbol al promisiunii, dar și al posesiei. După o scenă fabuloasă pe care chiar nu am de gând să o dezvălui, dar care este cheia întregului spectacol (căutați-mă pentru spoilere amănunțite), coșmarul se încheie cu Hope care se îndreaptă, cu încetinitorul, spre liftul care urcă. Este poate singurul gest de eliberare din piesă, singura evadare într-o cutie a Pandorei în care toate celelalte versiuni ale feminității au fost spulberate.

Burnt Toast nu este o piesă care oferă răspunsuri, ci o oglindă distorsionată, în care privim cu fascinație și groază reflecția unei umanități în derivă. Iar dacă Hope urcă, o face nu pentru că a fost salvată, ci pentru că este prea mică pentru a fi devorată. O posibilitate, nu neapărat o rază de optimism.