Și dacă, într-adevăr, era mai bine în timpul lui Ceaușescu?

Când „Niciodată!” nu e un răspuns, ci un reflex

Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat destul de repede în carieră a fost că, de fiecare dată când sunt surprins de o informație și am o reacție de genul „Niciodată!”, e timpul să fac un pas mare înapoi. Să respir. Și să mă întreb: dar dacă oamenii aceștia știu ceva ce mie îmi scapă? Dacă până acum am ratat o piesă importantă din puzzle?

Să nu pornesc cu certitudinea că ceilalți greșesc, ci cu întrebarea sinceră: dar dacă au dreptate?

Această atitudine nu înseamnă slăbiciune, ci o formă de inteligență. Îți antrenezi capacitatea de a asculta cu adevărat, de a gândi critic fără aroganță, de a suspenda impulsul judecății pentru a căuta în profunzime. În business, în viața personală, în conversațiile cu ceilalți — această deschidere te poate conduce la revelații esențiale.

Este, de fapt, o formă de smerenie profesională și umană: recunoașterea faptului că nu știi totul, că adevărul nu e întotdeauna acolo unde credeai tu că e. Și mai ales, e o formă de respect față de ceilalți — presupunerea de bună-credință, chiar și atunci când nu înțelegi imediat ce vor să spună.

Foarte mulți români par să creadă că era mai bine în timpul lui Ceaușescu. Aberant! Imposibil de crezut! Niciodată!

„Niciodată.”
Am scris cumva niciodată?

Despre ce le e, de fapt, dor?

Întrebarea „Și dacă era mai bine?” nu e o afirmație, ci un exercițiu de onestitate intelectuală. Nu e nostalgie după dictatură, ci o invitație la înțelegere. Ce simt acești oameni? La ce se raportează? Ce nu vedem noi, cei care ne grăbim să respingem ideea?

Poate nu le e dor de frică sau de frig, ci de predictibilitate. De iluzia că statul avea grijă de toți. Sau, pur și simplu, de propria lor tinerețe — de o vreme în care viitorul părea clar, iar lumea nu se schimba haotic de la o zi la alta.

Dar poate e mai mult de-atât.

Unul dintre cele mai lungi și solide studii despre fericirea umană — Studiul Harvard despre dezvoltarea adultă, care durează de peste 80 de ani — a ajuns la o concluzie simplă: relațiile apropiate și de calitate sunt cel mai important factor care determină fericirea și sănătatea noastră pe termen lung. Nu banii, nu cariera, nu libertatea absolută, ci conexiunile umane reale.

Și atunci întrebarea se schimbă:
Dacă oamenii simt că era mai bine atunci, e pentru că Ceaușescu era bun? Sau pentru că viața era structurată în jurul unor relații mai stabile, mai apropiate, mai firești?

O societate fără infrastructură relațională e vulnerabilă

Poate nu regimul Ceaușescu le lipsește, ci țesătura socială pe care am pierdut-o în timp ce încercam să ne reinventăm ca societate și să rezolvăm problemele incredibile generate chiar de comunism.

Eram atât de săraci, încât ceream de la vecini un pahar de zahăr. Adică interacțiune socială.
Nu mergeam la film sau la teatru, că muream de frig în sală. Stăteam pe-acasă. Împreună.
Nu aveam benzină, deci nici city break-uri. Dar aveam vecini, prieteni, rude — și timp să fim împreună.
Meciurile nu se dădeau la TV, sub regimul Ceaușescu . Așa că ne strângeam pe bloc, improvizam o antenă din sârmă și rugăciuni, și prindeam, cu purici și cu sufletul la gură, meciurile de la bulgari, unguri sau sovietici. Era o comunitate în jurul unui ecran tremurat.

Se lua curentul cu orele și stăteam la lumina unei lumânări, toți în aceeași cameră, că plictiseala era uriașă și nimeni nu voia să fie singur.
Stăteam la coadă la magazine ore întregi, pentru lapte sau orice altceva, pe vremea lui Ceaușescu. Și, inevitabil, legam discuții. Schimbam o vorbă, o înjurătură, un zâmbet.
Era atât de frig în case, încât încălzeam doar bucătăria. Toți stăteam acolo — familia, musafirii, pisica. Acolo era viața.

Hăul din care am pornit în decembrie 1989 a fost incredibil, iar provocările tranziției — de neimaginat. Multe lucruri au trebuit să fie schimbate. Dar în acest proces, se pare că am pierdut și câteva lucruri valoroase.
E esențial să înțelegem acest lucru. Și să prioritizăm, lucid și conștient, reconstruirea de legături: comunități de interes, comunități profesionale, comunități de cartier, de prietenie, de apartenență. Avem nevoie, din nou, să fim aproape unii de alții.

Nu e vorba de idealizarea trecutului, ci de înțelegerea prezentului

Dacă vrem cu adevărat să construim ceva durabil în prezent, trebuie să începem prin a înțelege trecutul așa cum îl simt și alții.
Să nu mai tragem linia atât de repede între „adevărul nostru” și „greșeala lor”.

Așa începe, de fapt, orice conversație onestă.
Cu un „niciodată” urmat de o pauză.
Și apoi, de o întrebare.

*găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.