Dacă plătești marmote să se prefacă în marmote-santinelă și să fluiere mai tot timpul, întreaga colonie o ia razna. Ori moare de foame, ori devine surdă la alarme și sfârșește sfâșiată de adevărații prădători. Mi-a venit gândul acesta citind un fragment din cartea Viața intimă a lui Niccolò Ammaniti:
”Problema e că tu ești o marmotă-santinelă.
Marmotele trăiesc în grup și se ascund în galerii imediat cum simt un pericol.
Santinelele au sarcina de a fluiera când se apropie un pericol.
Zoologii au descoperit că sunt niște indivizi mai vigilenți, care au în sânge un nivel mai înalt de cortizol, hormonul stresului.
Imediat cum percep cea mai mică variație a terenului, dau alarma. Exemplarele astea dorm mai puțin și, drept urmare, trăiesc mai puțin, dar sunt necesare pentru supraviețuirea grupului.
În specia umană se întâmplă mai mult sau mai puțin același lucru.
Un mic procent din populație își petrece viața privind orizontul.
Indivizi înclinați genetic să nu accepte adevărul impus de sus. În căutarea pericolului ascuns și a complotului, elaborează o antinarațiune care îi face să se îndoiască de orice eveniment care pentru alții funcționează ca o legătură colectivă.
Se îndoiesc de oricine are putere asupra existenței lor și de veridicitatea faptelor deja general acceptate.
Deci Pământul e plat, debarcarea pe Lună n-a avut loc, extratereștrii au făcut să se prăbușească Turnurile Gemene, vaccinurile îi transformă pe copii în roboți și așa mai departe.
Dar paranoicii au un rol fundamental: să țină trează populația. Fără ei am fi neajutorați în fața pericolului.
Sunt nebunii care își asumă sarcina de a alerta furnicile muncitoare, ocupate să
execute ordinele.”
Iar tu, la fel ca mine, ești o marmotă-santinelă.”
Colonia surdă. Adevărații prădători nu mai sperie pe nimeni
Am interacționat și eu cu tot felul de indivizi hipervigilenți, uneori paranoici, alteori doar extrem de sceptici, care „miros” pericolul și dau alarma, chiar cu prețul propriei liniști sau sănătăți. Și tind să cred că de-a lungul istoriei astfel de oameni au jucat un rol important. Pentru că într-un grup, e vital să ai câțiva membri hipersensibili la schimbări sau amenințări.
Fără ei, grupul riscă să fie luat prin surprindere. Mergem înainte în rutina zilelor și s-ar putea să ne prindem prea târziu de problemele care ne lovesc. Practic, astfel de oameni obligă majoritatea să-și tot pună întrebări și să nu trăiască pe pilot automat. Cu ei, există o șansă mai mare de a detecta o primejdie reală la timp.
La fel ca marmotele cu nivel ridicat de cortizol, care trăiesc mai puțin din cauza stresului, și oamenii hipervigilenți plătesc un preț: anxietate cronică, insomnie, chiar marginalizare socială. Dar în ansamblu, societatea a profitat de pe urma lor — măcar pentru că obligă restul lumii să rămână atentă și să-și pună întrebări.
Desigur, de multe ori vigilența asta se transformă în delir conspiraționist, exact cum exemplifică Ammaniti: cu Pământul plat, cu Luna, cu extratereștrii. Alteori, însă, tocmai „paranoicii” sunt cei care identifică un pericol real pe care toți ceilalți îl ignoră.
Mai grav este că în anul de grație 2025, lucrurile au luat-o complet razna. În natură, într-o colonie de marmote, doar câteva exemplare sunt santinele. E un echilibru fin: prea puține și grupul devine vulnerabil, prea multe și toți stau stresați, nu mai ies din galerie să caute hrană.
Instinct și/sau manipulare
Pe de o parte, social media a stricat cu totul acest echilibru. Platformele recompensează financiar și emoțional (cu vizibilitate, atenție, adicție) orice „marmotă” care fluieră, indiferent dacă e alarmă reală sau pură fantezie. Pe de altă parte, dictaturile, organizațiile extremiste sau chiar companii cinice au înțeles puterea distructivă a santinelelor false și au început să le plătească să fluiere la comandă. Și să creeze din
ce în ce mai multe astfel de santinele false.
Așa am ajuns să avem un „deal” întreg de marmote care fluieră în continuu, chiar și când nu există șoimi pe cer. Restul populației fie e speriată și fuge în galerii, paralizată de frică, fie devine imună la orice avertisment („iar urlă ăștia degeaba…”). Și atunci, când poate chiar apare un prădător adevărat, nimeni nu mai ascultă.
Să fie oare sfârșitul „marmotelor-santinelă”?
Funcția lor originară, aceea de a zgudui rutina confortabilă și a ține colectivul atent, devine o armă îndreptată chiar împotriva grupului. Partea bună e că în ultima vreme, chiar și marmotele simple au început să înțeleagă jocul. Au apărut santinele reale, vigilenți autentici, care au dat alarma nu doar despre prădători, ci și despre pericolul santinelelor false. Au vorbit despre manipulare, despre banii care se plătesc pentru a ține colonia speriată sau dezbinată.
Și încet-încet, grupul învață. Nu mai sare chiar la orice fluierat, începe să-și ascută propriile simțuri, să compare, să verifice. Iar asta, cred, e poate cel mai sănătos lucru care se putea întâmpla. Poate că așa, cu ceva mai mult discernământ și cu urechea atentă la adevăratele semnale de pericol, vom reuși să ne păstrăm nu doar vie colonia, ci și libertatea de a ieși la lumină, la păscut, fără să trăim toți într-o continuă spaimă inventată.
*volumul Viata Intimă, de Niccolò Ammaniti a apărut în colecția Raftul Denisei la Editura Humanitas, în traducerea Gabrielei Lungu
** cover-foto AI-Generated cu ChatGPT
**găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.
