Ryunosuke Kimura este îndrăgostit, pasionat, obsedat, fascinat de universul unui autor de care îl despart sute de ani și mii de kilometri. Înăuntrul unor scrieri de demult descoperă, iar și iar, esența prezentului. Peste care toarnă, ca un sculptor lucrând cu metal topit, fierbințeala propriilor neliniști, furii și speranțe. Și finisează totul cu un strat de originalitate care refuză să se supună vreunei limite.
La compania sa, Kakushinhan, al cărei nume s-ar traduce “Criminali convinși”, Kimura încalcă nu legea, ci convențiile. Ucide fără remușcare prejudecățile. Face victime printre încuiați. Pune reflectoarele nu doar pe propriii actori, ci pe tarele societății de azi. Sapă în piese vechi și dezgroapă vinovății ale prezentului. E nemilos, exact și extrem de poetic.
Criza este natura mea.
Există un uragan violent de sentiment
sub pielea mea netedă.
Există un cadavru proaspăt aruncat
pe țărmul pustiu al lui octombrie.
Acestea sunt câteva versuri ale unui poet pe care îl iubiți, Ryūichi Tamura. Criză, uragan de sentimente, cadavre… Sună foarte mult a Shakespeare. 🙂 Asta vă atrage în primul rând la Shakespeare sau este vorba despre altceva? Poate ceva mai personal…
„Furtuna care urlă sub pielea netedă” și „cadavrul proaspăt adus la mal pe coasta pustie a lui octombrie”, imaginile create de Ryūichi Tamura, sunt într-adevăr foarte apropiate de motivul pentru care sunt atras de Shakespeare.
Mai ales Titus Andronicus, pe care îl aducem acum în România, mi se pare o operă care înfățișează exact un asemenea țărm pustiu și furtuna violentă care se dezlănțuie în interiorul oamenilor.
Dar ceea ce Tamura a lăsat în mine nu se limitează doar la atât.
Când eram student la universitate, am petrecut aproape două luni călătorind prin Europa, pentru a experimenta artele spectacolului.
Pe măsură ce traversam Italia – Roma, Pompei și Agrigento – un vers dintr-un poem a început să-mi revină obsesiv în minte, aproape ca și cum m-ar fi posedat. Era propoziția simplă a lui Tamura: „Există ochi în interiorul pietrelor.”
În acel moment, nu exista nicio formulare care să exprime mai exact starea mentală a rătăcirii printre ruine antice. Pe atunci eram profund posedat de actul regiei teatrale. Iar în timpul acelei călătorii am devenit convins că a-l confrunta pe Shakespeare și tragedia greacă înseamnă a intra într-un dialog cu „ochii din interiorul pietrelor”.
Colosseumul din Roma. Oamenii transformați în piatră la Pompei. Templele din Agrigento. Și teatrul grec din Taormina. Toate erau exact „ochii din interiorul pietrelor” despre care vorbea Tamura. Acea experiență a definit, în cele din urmă, modul în care mă apropii de textele dramatice.
În piesele lui Shakespeare – în acele succesiuni tăcute de cuvinte – există fără îndoială „ochi”.
Ochii personajelor.
Ochii marilor actori care au murit cândva în lumea acelor piese.
Ochii cercetătorilor.
Ochii regizorilor.
Și ochii publicului.
E ca și cum fiecare „ochi” din istoria omenirii ar locui acolo. Poezia lui Tamura mi-a oferit esența a ceea ce înseamnă „să primești inspirație din cuvinte”. Eu mă aflu de partea furtunilor și a cadavrelor, dar în același timp văd adevărul în dialogul cu ochii tăcuți.
Studiați Științele Umane la Universitatea din Tokyo când ați dat întâmplător peste Macbeth într-o bibliotecă. Acela a fost „începutul unei frumoase prietenii”. Credeți în destin? De fapt, în ce credeți?
Întâlnirea cu Macbeth a fost unul dintre momentele decisive ale vieții mele. Dar au existat mai multe prologuri care au dus spre acel moment. Unul dintre evenimentele care trebuie menționate dintr-o perspectivă internațională este atacul terorist asupra World Trade Center din 11 septembrie. Ca toată lumea de pe planetă, am fost martorul acelui eveniment. Dar, fiind elev în ultimul an de liceu, nu puteam să-l înțeleg.
Am purtat acel șoc cu mine în timp ce mi-am continuat studiile și am ajuns la Universitatea din Tokyo. Totuși, nici după ce am intrat la universitate nu reușeam să înțeleg adevărata natură a ceea ce se întâmplase.
Însă când am citit Macbeth, am simțit că atinsesem în sfârșit ceva esențial. Când pădurea Birnam a început să se miște spre Dunsinane, am simțit că în acea imagine exista ceva de aceeași magnitudine cu 11 septembrie: o catastrofă imaginată. O catastrofă reală.
Am înțeles atunci că ambele sunt extrem de importante pentru umanitate. Macbeth era modern în toate sensurile posibile. Iar aceea a fost ziua în care Shakespeare s-a așezat lângă mine.
Iar în ceea ce privește credința… Dacă ar fi să numesc o religie aflată la baza a ceea ce sunt, probabil că ar fi budismul.
În gimnaziu și liceu citeam zilnic Sutra Inimii. Mergeam la o școală unde acest lucru era considerat perfect firesc. Sincer să fiu, nu m-am integrat niciodată cu adevărat în acea școală. Dar am iubit Sutra Inimii. În acel text scurt, lucrurile cu formă și cele fără formă stau alături, având aceeași greutate. „Forma este vid, vidul este formă.”
Mai târziu, când am descoperit teatrul Noh al lui Zeami și filosofia Zen, acele senzații s-au legat în liniște în interiorul meu.
Tăcerea.
Spațiul gol.
Prezența ascunsă în spatele formei.
Și rugăciunea.
Toate acestea continuă să curgă pe dedesubtul a orice, fie că citesc Shakespeare, fie că mă aflu într-o sală de repetiții. De aceea colaborarea cu actorul Noh Tsunao Yamai, pentru Titus Andronicus: REBORN, nu este deloc întâmplătoare.
V-au ajutat Științele Umane să înțelegeți mai bine personajele cu care lucrați acum? Lucrați mai bine cu actorii datorită acestor studii sau a venit totul natural?
Sincer să fiu, nu cred că orele de Științe Umane m-au ajutat direct în lucrul cu actorii. Ceea ce mi-a format cu adevărat atitudinea față de actori a venit din cu totul alte întâlniri.
Există un dramaturg japonez numit Jūrō Kara. A avut o influență uriașă asupra teatrului underground japonez și asupra culturii japoneze în ansamblu. A scris o carte intitulată „Teoria corpului privilegiat„. Cam în aceeași perioadă în care l-am descoperit pe Shakespeare, am fost profund influențat de ideile lui Kara despre ceea ce este un actor.
Și mai există o figură absolut indispensabilă pentru mine: Yukio Ninagawa. Ninagawa a fost unul dintre pionierii care au adus producțiile japoneze după Shakespeare în Europa și a devenit unul dintre propriile mele puncte de plecare. În centrul „ninagawaismului” se afla ideea că „un actor trăiește o altă viață care ar fi putut exista pe scenă”.
O persoană care a trăit o viață urcă pe scenă și intră într-o altă viață care nu ar fi putut fi trăită altfel. Pentru el, acesta era sensul fundamental al teatrului. „Corpul privilegiat” al lui Kara și „cealaltă viață posibilă” a lui Ninagawa coexistă în mine fără contradicție.
Istoria individuală purtată de corpul fiecărui actor.
Arta acumulată de-a lungul unei vieți.
Și eleganța efemeră care apare brusc într-un anumit moment.
Chiar și acum, cred că a fi fascinat de aceste lucruri reprezintă forța primordială a teatrului. În sălile de repetiții, confruntându-mă cu actori care posedă asemenea corpuri privilegiate, caut împreună cu ei momentele în care pășesc într-o „altă viață care ar fi putut exista”. Timpul acela este mistic și, în același timp, profund practic. Iar acest proces nesfârșit al repetiției este, pentru mine, adevărata explorare a umanității.
Nu Științele Umane studiate la universitate, ci sala de repetiții a devenit adevărata mea școală de înțelegere a omului.
Ați fost atras de muzică de la o vârstă fragedă. Ați cântat în diferite trupe, visând la o viață de rockstar. Cum se reflectă această pasiune în munca teatrală?
În adolescență voiam să devin rockstar. Mi-am făcut trupe, purtam după mine o chitară și voiam să strig ceva cu propria mea voce. Acea senzație fizică revine mereu atunci când mă confrunt astăzi cu cuvintele lui Shakespeare. Cred că muzica este pulsația gândirii umane înseși: mereu deschisă și vie.
Sensibilitatea muzicală este indispensabilă atunci când montezi Shakespeare. Fără o perspectivă muzicală, nu te poți apropia cu adevărat de esența limbajului shakespearian. Totuși, nu consider cuvintele lui Shakespeare „clasice” în sensul restrâns al termenului.
Londra Epocii Marilor Descoperiri. Teatrul Globe ridicat lângă Tamisa. Era un loc în care informații din întreaga lume curgeau prin limbaj și rezonau în corpurile spectatorilor, polifonic și multistratificat. Când încerc să-mi imaginez cum suna poezia lui Shakespeare pentru publicul de atunci, senzația este similară cu aceea de a imagina muzica rock sau pop contemporană.
Shakespeare nu este o muzică sigilată ca o relicvă clasică. Mai degrabă seamănă cu o arhivă gigantică ce conține muzica universală a umanității – ceva din care poți extrage la nesfârșit.
Ca să spun asta în termeni mai contemporani: Shakespeare este ca Apple Music, conținând fiecare emoție umană, ritm, țipăt, tăcere și rugăciune.
Corpul care cândva țipa pe scenă într-o trupă rock rezonează acum cu cuvintele lui Shakespeare în sălile de repetiții. Pentru mine, această continuitate nu s-a rupt niciodată.
Ați făcut valuri cu textul original Hamlet×SHIBUYA, unde povestea daneză a fost mutată în cea mai aglomerată trecere de pietoni din lume. Ce ați urmărit, prin această “strămutare”?
În Hamlet×SHIBUYA am ales Shibuya ca spațiu-timp de legătură între Shakespeare și lumea contemporană. Castelul Elsinore din Hamlet este „o grădină năpădită de buruieni”, un loc unde „lucrurile putrede și grosolane din natură pun stăpânire pe tot”. Peste această imagine am suprapus celebra frază a lui Kajii Motojirō: „Sub cireși sunt îngropate cadavre!”.
Sub lucrurile frumoase, lucrurile strălucitoare și frenezia orașului modern, doarme o moarte invizibilă. Am simțit aceeași senzație și în intersecția Shibuya. Sub acea intersecție mi-am imaginat nenumărate cadavre dormind.
Din acea imagine s-a născut ideea de a-l conecta pe Hamlet cu un tânăr care vorbește cu morții și încearcă să comită un act terorist în intersecție.
Desigur, această adaptare a fost în sine un experiment.
Dar după aceea, o altă convingere a început să crească în mine: că aceste concepte nu trebuie neapărat adăugate prin adaptare. Puterea regiei singure le poate exprima pe deplin. Imaginația actorilor. Interpretarea textului. Compoziția spațiului. Imaginile create prin expresie fizică. Alegerile muzicale.
Designul costumelor. Și schimbul de imaginație cu publicul. Prin toate acestea, universalitatea deja prezentă în Shakespeare poate fi revelată și conectată firesc cu teme contemporane. Am ajuns să cred asta cu fermitate.
Pentru că Shakespeare nu este un autor care trebuie modernizat. Shakespeare este deja în interiorul lumii moderne.
După Hamlet×SHIBUYA ați ales să montați Shakespeare fără dramatizări suplimentare. Ce a determinat această decizie?
După Hamlet×SHIBUYA, modul meu de a gândi s-a schimbat. Mutarea acțiunii în lumea contemporană sau suprapunerea unor motive moderne peste operă reprezintă, desigur, o metodă validă. Dar este și un act prin care așezi ceva exterior peste modernitatea pe care Shakespeare o posedă deja în interior. Eu am vrut să încerc contrariul. Să excavez modernitatea care doarme deja în text doar prin forța regiei. Nu prin adăugare, ci prin atingerea mai profundă a ceea ce există deja în opera originală. Hamlet×SHIBUYA a fost, pentru mine, o etapă necesară pentru a ajunge la această convingere.
Iar acum, în Titus Andronicus, fac în continuare același lucru. Încerc să scot la suprafață violența, rugăciunea și esența umanității din text nu prin adăugire, ci prin excavare.
Abordare contemporană, scenografie modernă, referințe pop culture… Dincolo de soluțiile inovatoare pe care le poate găsi un regizor, ce anume îl face pe Shakespeare modern?
Cred că Shakespeare a înfățișat realitatea umană din toate unghiurile posibile. Nu vedea teatrul doar ca pe o formă artistică printre altele. Mai degrabă, vedea teatrul ca pe ceva echivalent lumii înseși. De aceea a reprezentat ființele umane exact așa cum sunt ele pe acest Pământ. Hamlet, prințul Danemarcei. Romeo. Prospero. Shylock. Niciunul dintre ei nu este doar o ființă ficțională fantastică. Ei sunt eu și sunt tu. În același fel, Titus și Tamora din Titus Andronicus sunt, și ei, eu și tu.
Titus este un erou întors din război, un tată care își pierde copiii unul câte unul. Tamora este regina unei națiuni inamice, o femeie al cărei fiu este ucis sub ochii ei și care este absorbită într-o cultură străină.
Război. Cicluri ale răzbunării. Ură față de ceilalți. Pierdere. Și rugăciuni care, totuși, refuză să dispară. Toate astea se întâmplă cu adevărat în fiecare parte a lumii de astăzi, în Europa, Asia și Orientul Mijlociu deopotrivă.
Titus poate fi citit, desigur, ca o „tragedie sângeroasă”. Dar pentru mine este și o piesă extraordinar de contemporană, care înfățișează lumea exact așa cum este ea astăzi. Shakespeare nu a reprezentat doar iubirea și dorința, ci și violența, răzbunarea, singurătatea și nebunia. De aceea operele lui depășesc atât epoca, cât și națiunea.
Shakespeare nu aparține unei singure perioade istorice. El reprezintă mereu ființele umane din toate epocile. De aceea Shakespeare rămâne în mod firesc contemporan și astăzi.
Ați montat multe texte shakespeariene. Există unul pe care ezitați să îl regizați?
„Furtuna„. Cred că, înainte de a fi o poveste despre magie, este o operă despre ultima zi din lunga izolare a lui Prospero și Miranda pe o insulă pustie.
Tot ceea ce se întâmplă pe scenă se desfășoară într-o singură zi. Dar în spatele acelei zile stau doisprezece ani – poate chiar mai mult – de tăcere.
Pentru un regizor, provocarea nu este să explice acei doisprezece ani. Ci să facă greutatea acelui timp să apară în spatele fiecărui moment de pe scenă, fără explicații.
Momentul în care Prospero își lasă toiagul. Momentul în care Miranda vede lumea pentru prima dată. Momentul în care iertarea depășește răzbunarea.
Toate aceste momente cer gravitatea unor oameni care au traversat un timp imens. Dar cred că acum, mai degrabă decât să creez acea gravitate, încă vreau să alerg înainte. Să mă revolt împotriva lumii. Să mă bucur de lume. Să plâng din cauza lumii. Să continui să mă ciocnesc de lume în timp ce merg mai departe.
Încă îl confrunt pe Shakespeare ca pe cineva aflat chiar în mijlocul furtunii.
De aceea, deocamdată, în locul „Furtunii„, mă regăsesc regizând opere mai rănite, mai strigătoare, mai însângerate și mai conduse de impuls.
Care este cea mai mare greșeală, cea pe care un regizor trebuie să o evite, atunci când lucrează cu un text shakespearian?
Cred că cea mai mare greșeală pe care o poate face un regizor în raport cu Shakespeare este pur și simplu imitarea formelor consacrate. Abordarea operei prin metode uzate și interpretări de manual. Și, mai ales, încetarea confruntării cu epoca în care trăim acum.
Shakespeare nu a fost inițial un „clasic”. El se confrunta permanent cu politica, violența, dorințele, anxietățile, frenezia și atmosfera propriei lumi contemporane. Cu alte cuvinte, Shakespeare însuși era un autor care se lupta cu prezentul. De aceea și regizorii trebuie să trăiască în „acum”.
Desigur, putem învăța din marile producții ale trecutului. Dar simpla lor conservare face ca forța vie a lui Shakespeare să se oprească. Shakespeare este, prin natura lui, periculos, fluid și viu. De aceea regizorii au nevoie de curajul de a se arunca în întregime, trup și suflet, în epoca pe care o locuiesc.
Există o anumită barieră de limbaj care îi preocupă pe toți creatorii care lucrează cu un text scris într-o limbă străină… Cum ar fi fost dacă Shakespeare ar fi fost japonez?
Când vine vorba despre Shakespeare, chiar dacă există o „barieră de limbaj”, nu există nicio barieră în interiorul umanității și al lumii pe care le-a reprezentat. Dorință, iubire, violență, singurătate, răzbunare, putere, rugăciune. Lucrurile pe care le-a descris există încă în oameni, dincolo de națiuni și epoci. Așa că, chiar dacă Shakespeare ar fi fost japonez, cred că „realitatea umană” pe care încerca să o scrie nu s-ar fi schimbat deloc.
Totuși, dacă s-ar fi născut în Japonia, cu siguranță ar fi fost influențat de Zeami. Tăcerea. Spațiul gol. Prezența morților. Fluxul timpului din spatele corpului. Teatrul ca rugăciune. Toate aceste sensibilități ar fi intrat fără îndoială în opera lui.
Iar propriul meu răspuns la această întrebare este Titus Andronicus: REBORN. Spectacolul s-a născut din întrebarea:
„Dacă Shakespeare ar fi existat în interiorul istoriei limbii japoneze și al corpului japonez, cum ar fi rezonat Titus Andronicus?”
Și totuși, în același timp, esența umanității reprezentate nu se schimbă.
Ciclurile răzbunării. Violența. Pierderea. Și rugăciunea.
Formele se pot schimba, dar ceea ce se află adânc în interiorul ființelor umane rămâne același. Tocmai de aceea Shakespeare continuă să fie jucat astăzi – în toate limbile și în toate țările.
Iar de această dată sunt cu adevărat nerăbdător să prezint propriul meu răspuns la întrebare publicului din Craiova iubitor de Shakespeare.
Titus Andronicus Reborn, spectacolul conceput de Ryunosuke Kimura, va fi prezentat în cadrul Festivalul Internațional de Teatru Shakespeare Craiova. Bilete încă mai puteți achiziționa de aici.
*surse foto: prin amabilitatea Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare Craiova, autor Masanori Ikeda,
