Ultima victorie a lui Mircea Lucescu

Imaginile televiziunilor l-au arătat pe Mircea Lucescu plecând împovărat, împuținat de la stadionul lui Besiktas. Ceva mai mic decât îl știam de ani de zile. Nu că ar fi fost vreun bărbat masiv vreodată. Dar era genul de om a cărui carismă și putere îi dublau aparițiile. Cine poate să-l uite în seara în care striga din spatele geniului Guardiola, pe holurile stadionului din Donetsk, spunând că acesta nu avea nevoie să câștige cu arbitrii. Numai de la statura sa îl critici ochi în ochi pe Guardiola. 

Trăit jumătate de viață în fotbalul mare, poate că aici, la noi i-am pierdut dimensiunea lui Lucescu. Cu 35 de trofee în toată cariera este alături de Ferguson și Guardiola în topul marilor antrenori. Dacă vă uitați la cunoscuta revistă 442, Lucescu a fost mereu în toate topurile subiective și obiective. Între primii 100 de antrenori din toate timpurile în primii 30 aflați în activitate acum un deceniu, în primii 5 ai celor care nu au câștigat Liga Campionilor. Mii de profesioniști de fotbal se ridică în fața lui, jucători uriași îl recunosc printre cei mari, stadioane din mai multe țări îl aplaudă în picioare. Este cu siguranță cel mai important personaj român ajuns pe scena mare. Cu o istorie care vine de la a juca împotriva lui Pele până la antrena împotriva lui Arda Guler. 

Nouă, Lucescu ne-a oferit povestea mondialului din 70, dar mai ales o prezență europeană care părea de necrezut la începutul anilor 80. De fapt, a fost primul care ne-a dat ideea că noi contăm. Și apoi a creat câteva nuclee de jucători care în condiții de civilizație normală ar fi putut fi printre cei mai mari ai lumii. Timpurile nu s-au potrivit. 

Dar cel mai mult, Mircea Lucescu a lăsat în urma sa un fel de a face lucrurile. Documentat, așezat, echilibrat și fără șovăială. Lucescu a crezut în ideile sale, a inovat în fotbal, mai ales în partea de analiză, nu a ezitat să se promoveze, să se laude când nu o făceau alții și să răspundă puternic când nu-i conveneau lucrurile. A fost abraziv ca unul care a stat mereu pe picioarele lui, conștient de valoare sa. Nu i-a suflat nimeni în borș, cum se spune pe la noi. A greșit de multe ori când a avut putere mare și-n egală măsură a stat la primire în toate războaiele pe care le-a angajat. 

Câtă performanță a fost pe la noi în fotbal, Lucescu este unul dintre constructorii săi. Ar fi putut mai mult? Asta este istorie contrafactuală. Cu mai mulți ca el, însă, am fi scris istorie. 

Acest om a trăit prin fotbal. L-a supus, l-a asimilat și i s-a dedicat total. Și cred că de fapt aceasta este marea realizare a lui Lucescu. 

Planeta fotbal îl cunoaște și-l aplaudă pentru pasiunea sa, pentru credința sa. Muncește încă la 80 de ani într-o țară care așteaptă pensia ca o izbăvire. ”Vreau să le arăt oamenilor că se poate munci și la vârsta aceasta”. La vârsta aceasta și după ce ultimele luni și le-a petrecut în spitale de aici și din lume. Neînfrânt. A vrut să mai trăiască o dată și să simtă mirosul de praf de pușcă. 

Dincolo de victoriile sale, ale echipelor sale, ale jucătorilor săi, de fapt, aici este triumful lui Lucescu. O victorie care poate inspira o echipă mai mare decât un unsprezece trimis în iarbă. De asta, bărbatul care a plecat împuținat aseară de pe un stadion trebuie primit acasă ca un simbol a ceva mai mare și mai bun decât jocul pe care îl iubește atât de mult.   

Foto copertă: Inquam Photos / Ștefan Constantin – Mircea Lucescu la meciul dintre Turcia și România din semifinala play-off-ului pentru calificarea la Campionatul Mondial din 2026, disputat la Istanbul, 26 martie 2026.