Care e ”momentul perfect” pentru Bohemian Rhapsody?
În anii ‘80 o ascultam la un cas mono și fiecare tânăr încerca să-și strângă și mai tare partenera de la ceaiurile dansante. Știa că la un moment dat piesa o va lua razna și trebuia să profite din plin de fereastra de oportunitate. Prea puțin știam atunci ce naiba a vrut să spună Freddie cu cântecul ăsta și nici nu ne păsa, dar ne bucuram teribil că piesa e lungă și că are de toate.
“Bohemian Rhapsody” a fost, fără să știm, soundtrack-ul pentru propria noastră asumare. Strângi pe cineva mai tare pentru că piesa îți dă permisiunea să simți intens, să te spargi în mai mai multe stări în aceeași seară, în aceleași șase minute.
Îngânatul Scaramouche, fandango, Galileo devin pragurile prin care trebuie să treci. Copiii repetă cuvintele fără să știe sensul, dar absorb structura emoțională, piesa îi învață că pot trece de la tristețe la furie la acceptare într-o singură piesă. Mai târziu, când afli despre Galileo și Mercur, despre bufoni și demoni, cuvintele capătă greutate.
Pianul care brodează haosul
Dacă rapsodia înseamnă literal „cântec cusut„, atunci pianul lui Freddie e acul cu ață care face toată cusătura. E singurul element care apare în fiecare secțiune a piesei, în intro, în baladă, în operă, chiar și în hard rock unde te-ai aștepta să fie îngropat sub distors.
Apare în primele secunde, se retrage politicos când intră corul, apoi revine la secunda 55 și rămâne singur cu vocea, acel moment de unu la unu, ca la loviturile de la 11 metri. Fără pian, ai avea doar o colecție de piese rock disparate puse una după alta. Cu pianul, ai un cântec cusut, o țesătură muzicală în care fiecare fragment își găsește locul.
“Bohemian Rhapsody” e o listă de redare perfectă, piesele care urmează sunt complet diferite, dar conversația dintre ele creează sens.
Piesa face ceva radical pentru 1975: nu are refren tradițional. Mărturisirea despre omul ucis nu revine niciodată. Versul despre importanța lucrurilor, “Any way the wind blows doesn’t really matter to me”, apare o singură dată, aproape de final.
Piesa refuză să-ți ofere confort. Fiecare secțiune vine o singură dată, spune ce are de spus și dispare. E cea mai anti-radio structură posibilă pentru o piesă care a devenit unul dintre cele mai mari hituri radio din istorie.
Freddie a plasat strategic niște noduri care leagă firele. Versurile.
Întrebarea despre realitate versus fantezie, “Is this the real life? Is this just fantasy?”, de la început e cea pe care ți-o pui când viața ta devine atât de complicată încât te îndoiești de tot. Tipul ăsta tocmai a făcut ceva ireversibil și acum stă în fața oglinzii întrebându-se dacă se întâmplă cu adevărat. Freddie pune întrebarea asta la început pentru că toată piesa se învârte în jurul disocierii, omul care trăiește o viață și visează alta sau trăiește o fantezie și se întreabă dacă ar putea fi reală.
Cele trei “mame” ale lui Freddie
„Mama” devine personajul cel mai complicat al piesei, pentru că e despre trei femei în aceeași cuvânt. E mama biologică, Jer Bulsara, zoroastriană conservatoare care vrea ca Farrokh să fie un bun băiat parsi, să se căsătorească cu o fată din comunitate, să respecte tradițiile. Apoi, e mama ca figură arhetipală pe care o faci de rușine când nu ești ceea ce trebuie să fii, mama abstractă, vocea societății care te-a crescut și acum te judecă pentru că te-ai îndepărtat de drum.
Dar e și „mama” ca termen de adresare din limbajul gay al anilor ’70, când bărbații mai în vârstă din comunitate deveneau mamele simbolice ale tinerilor care tocmai ieșeau din dulap, ghizii care te învățau cum să supraviețuiești într-o lume ostilă. În cluburile gay din Londra anilor ’70, „mama” era termenul de respect și afecțiune, figura de protecție când familia biologică te respingea.
Freddie cântă către toate trei simultan. Confesiunea funcționează la trei niveluri deodată, toți aud ce vor să audă, toți au dreptate parțial. Ambiguitatea nu e accidentală, e construcție deliberată, Freddie a învățat de la zoroastrianism că poți ține multiple adevăruri în aceeași clipă, că dualitatea nu e confuzie, ci realitate fundamentală.
Catharsisul
Alt nod crucial în desfășurarea versurilor este întrebarea furioasă, “So you think you can stone me and spit in my eye?”, despre aruncat cu pietre și scuipat în ochi. Ea vine în secțiunea hard rock, la momentul când blândețea se transformă în revoltă. Aruncatul cu pietre e referință biblică, e lapidarea, cea mai brutală formă de execuție. Scuipatul e ultima umilință, gestul personal de dispreț. E catharsis-ul piesei, eliberarea vocală după toată constrângerea și reținerea din secțiunile anterioare.
“Bohemian Rhapsody” apare în 1975, exact când glam rock-ul britanic e la apogeul lui și toată lumea se îmbraca ca venusieni. Queen participă la revoluția asta estetică și o împinge la extrem. Freddie apare pe scenă în costume care ar face o vedetă de operă să pară sobră.
Glam rock-ul era despre refuzul de a alege un singur mod de a fi bărbat, iar eu refuz să cred, așa cum pare de la distanță, că era doar despre machiaj și pantaloni strâmți. Puteai fi agresiv și delicat simultan, dur și frumos în aceeași clipă, heterosexual în interviuri și ambiguu pe scenă. Androginia era percepută ca libertate, nicidecum confuzie, iar teatralitatea era asumarea că totul e performance oricum, deci mai bine faci show spectaculos și nu putem vorbi despre falsitate.
Revoluțiile neînțelese la prima strigare
“Bohemian Rhapsody” devine culmea esteticii glam pentru că refuză orice fel de aliniere cu normele muzicală. E excesivă până la absurd (180 de voci suprapuse!), dramatică până la operă literară, ambiguă până când criticii renunță să mai întrebe „dar despre ce e?„.
Criticii muzicali profesioniști au urât piesa cu o pasiune care acum pare comic de greșită. New Musical Express, biblia rock-ului britanic, a numit-o „pretențioasă” și „bombastică„, iar asta erau complimentele. Alții au scris că Queen a pierdut contactul cu realitatea, că nimeni nu vrea șase minute de operă-rock-baladă-metal cusute haotic. Melody Maker a sugerat că trupa și-a pierdut mințile la studioul din Rockfield. Criticii profesioniști, oamenii plătiți să recunoască inovația, au ratat complet ținta.
Publicul, în schimb, a înțeles imediat. Kenny Everett pune piesa la Capital Radio și telefoanele explodează. Adolescenții care n-au citit niciodată NME cer bis după bis. Oamenii care nu știu diferența dintre Bb major și A major simt că piesa vorbește despre ceva real, chiar dacă nu pot articula exact despre ce. Asta e lecția pe care industria muzicală o învață mereu prea târziu: experții devin experți prin învățarea regulilor, iar revoluționarii devin revoluționari prin ruperea lor.
După furtună, liniștea
Finalul despre faptul că nimic nu contează cu adevărat vine ca o eliberare, asemenea respirației adânci după plâns. După toată furtuna, confesiunea, tribunalul, revolta, amenințările, protagonistul ajunge la liniște. E pacea celui care a traversat iadul propriilor îndoieli și a ieșit de partea cealaltă, știind că a supraviețuit.
“Bohemian Rhapsody” rămâne rapsodie pentru că permite toate interpretările fără a le dicta. Freddie ți-a dat fire colorate, pânză, gherghef. Tu alegi ce să coși?
O explicație aproape completă o găsești în acest link, pe www.eclecticfm.ro .
**Mihai Dinu este realizator de programe la Radio Europa FM. Îl găsiți și pe Eclectic FM , pe Spotify cu podcastul THIS IS ECLECTIC (unde are niște povești fabuloase despre muzică și muzicieni) și îl puteți citi și pe Vorbitorincii.ro
Un răspuns
Excelent articol!! Mulțumesc