Andreea Vasile, despre nebunia unui film tras dintr-o singură bucată
Care a fost primul tău gând, când s-a adus în discuție intenția unui film one-take? (Din câte înțeleg, a fost o premieră pentru întreaga echipă…)
Andreea Vasile: Primul gând a fost că suntem nebuni cu toții. Și nu neapărat din cauza acestui cadru secvență, cât mai degraba din cauza puținului timp pe care îl aveam la dispoziție. Cred că asta m-a îngrijorat cel mai tare, am avut câteva repetiții pentru prima secvență la masă (care era, de departe, cea mai complicată, mulți actori, replici care se intercalau, camera care cobora pe un scripete în același timp în care si eu și Alex Dorobanțu (DOP-ul nostru) coboram pe scări, mai bine zis alergam să ajungem în fix momentul în care camera era deja jos.
Iar apoi am avut doar 4 zile, asta înseamnă 4 duble și o singura repetiție generală cu tot traseul. A fost pentru prima dată când am încercat să fac toate legăturile între secvențe, pentru că până atunci repetasem secvențele pe rând. Și cred că a fost și prima noapte când: 1. M-a apucat o panică despre care pot spune că nu semăna cu nimic 2. N-am putut dormi.
Filmul one-take: „Aici nu există nimic în afară de prezent”
Ce presupune concret acest regim de filmare, dincolo de ce ne-am putea imagina chiar și noi, profanii (text învățat perfect, limitări)? Avantaje există, pe lângă faptul că scapi mai repede de muncă?
Andreea Vasile:😂😂😂 Așa e, practic ai tras 65 de minute continuu și apoi te relaxezi. Și n-ai nici stresul racordurilor. Glumesc. Cred că dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt care să descrie un cadru secvență, acela ar fi precizie. Dacă un actor nu intră la minutul 61, să zicem… sau intră, dar nu stă fix în locul în care s-a stabilit, practic ar trebui s-o luăm de la capăt. Dacă o mașină nu oprește acolo unde trebuie, dacă DOP-ul (care duce tot greul acestui cadru secvență, el împreună cu toată echipa lui, cu sunetul, cu producția) nu aleargă în aceeași linie cu mine sau în același ritm, dacă un actor uită o frază care e fie un cue tehnic, fie un semn pentru intrarea altui actor și așa mai departe, orice e lăsat la voia întâmplării poate să strice toată munca noastră, a tuturor. Și mai presupune ceva: presupune prezența, un anumit tip de prezență care nu mi-a ieșit niciodată la orele de yoga. O prezență cu tot ce ești tu, cu toate gândurile tale, energia ta, atenția ta, simțurile, cu toată ființa ta. În viața reală, mintea noastră pendulează între ce am făcut și ce o să facem, practic trecutul și viitorul ne ocupă mare parte din timp. Aici nu există nimic în afară de prezent: dacă m-aș fi gândit o clipă la ce urmează, aș fi ratat ce se întâmplă în fiecare moment. Am fost ca la un meci de tenis, punct cu punct, game, set. Pe rând, cu calm, precizie, fără să mă gândesc la greșeli, ci mai degrabă la fiecare situație în parte.
Vorbind de situații – cum te comporți tu, “pe persoană fizică”, în situații-limită: cu calm (măcar aparent), ca un vulcan care erupe? Rațional, instinctiv?
Andreea Vasile: Pe persoană fizică încă lucrez la multe aspecte legate de comportamentul meu. Sunt impulsivă și de cele mai multe ori cu multe emoții care mă conduc. Dar fac eforturi 🙂. Mai întâi am înțeles cum funcționez, apoi am analizat, observat, luat de la capăt și tot așa.
Fiecare emoție pe care o aveam o “contamina” pe următoarea
Cât de departe – sau de aproape – ești, până la urmă, de personajul tău? Ce ți-a fost cel mai simplu și ce ți-a fost cel mai complicat de “însușit”, din el?
Andreea Vasile: N-am un răspuns pentru asta. Sigur că oricât de impulsivă sunt, poate că m-aș cenzura un pic și nu aș lăsa să se vadă așa toate emoțiile, cum face Bianca. Dar, pe de altă parte, așa de bine e când te uiți cu detașare de pe o canapea și zici că tu n-ai face niciodată așa ceva și apoi vine viața peste tine și reacționezi în feluri pe care nici nu ți le imaginai. Deci nu știu ce să zic, reacționăm într-atât de imprevizibil când suntem răniți, încât e greu de anticipat. Ce a fost cel mai greu în cadrul ăsta de 65 minute a fost să găsesc un anumit tip de corerență a personajului. Nu poți să ai o emoție și apoi să treci la următoarea. Fiecare emoție pe care o aveam o “contamina” pe următoarea. Și asta seamănă al naibii de tare cu viața reală, nu poti fi trist la 18:05, iar la 18:10 să începi să țopăi de fericire. Așa că cel mai greu n-a fost să trec prin toate emoțiile prin care trece Bianca, cât mai degrabă să existe o continuitate, să las o emoție să fie influențată de cealaltă, să devină totul natural și corerent.
Ai o scenă favorită? Sau, dimpotrivă, una care te-a chinuit de-a binelea?
Andreea Vasile: Cred că secvența mea preferată e cea de început, cea din jurul piscinei în care sunt cam toți actorii prezenți. Emilia, Adela, Mirela, Emilian, Dani și toți ceilalți reușesc o performanță extraordinară. Secvența are cam 15 minute, sunt multe replici scurte, fiecare actor intervine, unele replici se suprapun, așa că trebuia un reglaj atât de fin, măsură și o precizie extraordinară pentru tot haosul de acolo. Dacă unul dintre ei n-ar fi stăpânit perfect toate mijloacele de a face o secvență ca asta, ar fi ieșit un dezastru. Și sunt foarte recunoscătoare pentru că am fost împreună în toată nebunia asta.
Se râde serios, ca spectator. Voi ați râs la filmări sau regimul de lucru nu v-a dat timp pentru așa ceva?
Andreea Vasile: Nu am avut timp să râdem. Dar la finalul fiecărei duble ne adunam toți la restaurant și vizionam ce s-a filmat. Era singura modalitate prin care am putut regla de la o dublă la alta toate inexactitățile și singura modalitate prin care Tudor ne arăta concret ce trebuie modificat/ ne dădea toate indicațiile pe care n-avea cum să le dea in timpul dublei (și el alerga cot la cot cu noi, cu un monitor atârnat de gât). Atunci am râs prima dată, la vizionări.
Mi se pare amuzant că un scenariu – despre o femeie care, în ziua nunții ei, se confruntă cu o situație ieșită din comun – e scris de 3 bărbați: Conrad Mericoffer (care și joacă în film) Tudor Giurgiu (care-l și regizează) și Radu Grigore (un specialist în seriale). Ai fost măcar “consultant”, ai venit cu propuneri?
Andreea Vasile: Să știți că ne-am consultat tot timpul.
“Ce nuntă avem weekendu’ ăsta?”
Loc de improvizație a fost, cât de cât?
Andreea Vasile: Foarte puțin. Când fiecare replică e un cue pentru ceva, asta lasă puțin spațiu pentru improvizație. La prima dublă s-a improvizat, în sensul că, la un moment dat, din casa doamnei la care intram, și care spunea că stă singură de 20 de ani, au ieșit 2 oameni. Într-o stare avansată de ebrietate. Am salutat, mi-am amintit sfatul lui Tudor – “Orice se întâmplă, nu va opriți”, le-am zis că-i așteaptă vecina cu băutură la bodega din sat, oamenii au zis “Hai, să trăiești!” și-au plecat. Dar ne-au distrus prima dublă. 🙂
Care e miza filmului, dincolo de a binedispune publicul la mijloc de septembrie, când vacanțele s-au terminat, au reînceput școlile și – deloc de neglijat – e “sezon” de nunți?
Andreea Vasile: Păi cred că filmul nostru vine ca o gură de aer înainte să înceapă toamna cu toate responsabilitățile care vin la pachet. Cât despre sezonul de nunți, poate că e bine să-l vada și cei care și le-au programat. Sau cei care sunt doar invitați și ale căror weekenduri nu mai înseamnă odihnă, ci mai degrabă “ce nuntă avem weekendu’ ăsta?”.
Până la urmă, ce fel de așteptări aveți de la această joacă (așa cum a numit-o Conrad) și ce așteptări să avem noi: sunt șanse ca Tudor să “recidiveze” în materie de comedii?
Andreea Vasile: Tudor a mai făcut o comedie cu substrat social, “Despre oameni și melci”. Eu sper să mai facă, pentru că-i ies bine. Și mi-aș dori ca oamenii să meargă să vadă povestea asta, care într-adevăr a pornit ca o joacă, așa cum o numea Conrad. Cei care au văzut filmul la festivalurile la care a fost prezentat au râs, s-au emoționat, s-au recunoscut în unele personaje 🙂 Tot timpul am crezut că povestea noastră e profund românească, dar atât după festivalul de la München, cât și după cel de la Rotterdam, și acum tocmai ne întoarcem de la Sarajevo, reacțiile spectatorilor mi-au arătat că, de fapt, dilemele, emoțiile și conflictele despre care vorbește filmul nostru sunt absolut universale. Că, indiferent din ce parte a lumii ar fi o poveste sau în ce limbă ar fi vorbită, oamenii se vor emoționa în aceleași locuri, se vor amuza în aceleași locuri. Și că spectatorii vor merge până la capăt cu povestea, cu emoția, cu actorii. Cred în povești și cred că, din orice colț de lume am fi, viața noastră e mai bogată, mai bună, noi ne schimbăm și devenim mai buni datorită poveștilor pe care le vedem, citim, ascultăm.
*foto copertă: ”3 zile în septembrie” – regia Tudor Giurgiu Cu Andreea Vasile și Emilian Oprea. / foto Cosmin Kleiner Stoian
