Black Seas: The Sonic Eye
Era prin 1999 când plecam cu un tren de noapte, într-un octombrie friguros, de la Iași la Costinești, într-un demers curajos. Am ajuns în ceața de dimineață în Costineștiul pustiu și atunci am auzit prima oară ceva ce semăna a cântec de sirene: briza puternică se strecura prin chioșcurile părăsite, tarabele lăsate de izbeliște pe aleile stațiunii și copacii dezgoliți, dând viață celor mai ciudate și frumoase acorduri pe care le-am auzit vreodată.
Acordurile astea le-am recunoscut la Pavilionul României de la Bienala de Artă de la Veneția. Disonante, mimate cu un arcuș pe o baliză căreia i se crescuseră corzi ce puteau fi de orice, când violă, când harpă, când chitară. Expoziția se numește Black Seas – Scores for the Sonic Eye , e opera artiștilor vizuali Anca Benera și Arnold Estefán și m-a fascinat de-a dreptul. E coerentă, conceptele se leagă între ele, iar viziunea e redată cu o fluență pe care nu ai cum să nu o remarci. Dacă e să fac un top personal, fără să am vreun moment pretenția că sunt vreo cunoscătoare, ci doar o pasionată de ceea ce înseamnă artă contemporană, pot zice că expoziția cu care s-a prezentat România este clar în primele zece pavilioane naționale. Și chiar am văzut tot ceea ce a oferit ediția 2026 a Bienalei de Artă de la Veneția. Sigur, e o chestiune pur subiectivă.
Black Seas: The Score
Marea Neagră e plină de curenți instabili. Suprafața și adâncurile par să nu se întâlnească niciodată pe deplin. Turbulențele acestea nu se opresc la întinderea de apă, ele se simt și în ecologie, în geopolitică, în economie. O mare nu e pur și simplu un lichid cu salinitate crescută. O mare se naște din râurile care o alimentează, din curenții pe care îi provoacă și din tot ce trece prin ea: sedimente, poluanți, urme de istorie. În Marea Neagră se adună conflicte și tensiuni care se întind mai departe, spre Mediterană și dincolo de ea.
Marea e modelată și de ceea ce intră în ea, și de ce se mișcă înăuntru. Black Seas – Scores for the Sonic Eye nu vorbește despre o singură geografie, ci despre o stare comună în care ce e local e legat de ce e global. Conflictele vechi continuă să lase urme, la fel ca logica militară, schimbările de mediu și extracțiile. Timpul se depune în straturi. Marea devine arhivă. Întrebarea care plutește peste tot e simplă și grea: „Cum repari o mare frântă?” sau o lume fracturată. Nu vine cu răspuns gata făcut. E mai degrabă un mod de a privi și de a sta față în față cu prezentul.
Black Seas: The Score
Black Seas – Scores for the Sonic Eye construiește în Pavilionul României un sistem de imagini în mișcare, sunete și sculpturi. Geamandurile plutitoare, purtate de ritmurile imprevizibile ale mării, devin instrumente. Instrumentele științifice, făcute să măsoare și să reziste, intră și ele în compoziție ca niște corpuri care încă mai rețin valurile, furtunile și curenții. Un carotaj geologic scos din adâncurile anoxice fixează spațiul și trimite spre o vreme dinaintea exploatării fosile și a intervenției umane.
Inspirată de muzica spectrală românească și de o sensibilitate ecofeministă, expoziția dialoghează cu neliniștea mării. Performativitatea materialelor erodate de apă se întâlnește cu cea a corpului uman. Se simte interdependența. Turbulența e transpusă în sunet, ca și cum ar urma o partitură.
Iar atunci te întrebi: cum mai e posibilă viața în mijlocul acestei derive?
Expoziția este semnată de artiștii Anca Benera și Arnold Estefán, un duo care lucrează împreună din 2012 și a cărui practică artistică explorează, prin cercetare, relația dintre istorie, geopolitică și mediu. Proiectul este curatoriat de Corina Oprea și Diana Marincu, iar participarea României la Bienală este coordonată de Ioana Ciocan.
*fotografii Alina Tonigaru
