Există artiști care vorbesc despre lume și artiști care par să o asculte. Constantin Flondor face parte din a doua categorie — una în care pictura nu descrie realitatea, ci o contemplă. De peste șapte decenii, Flondor trasează linii între rațiune și credință, între geometrie și respirația naturii. Dincolo de stiluri și generații, opera sa păstrează un ritm interior al luminii.
Născut pe 16 decembrie 1936 la Cernăuți, format la București, stabilit la Timișoara, el poartă în sine o geografie întreagă a memoriei românești. A fost cofondator al grupurilor 111, Sigma și Prolog a experimentat limbaje vizuale interdisciplinare într-un timp în care libertatea era restrânsă și a rămas, până astăzi, un căutător al sensurilor în natură și în sine.
Constantin Flondor este unul dintre ultimii mari artiști-vizionari ai României, un pionier al avangardei în arta românească. Nu este doar un pictor, ci un gânditor vizual, un artist care a deschis drumuri și a influențat, direct sau indirect, toate generațiile de după el. Opera lui funcționează simultan pe plan estetic, intelectual și spiritual, ca un fel de teologie a materiei, într-un limbaj plastic inconfundabil.
Am inițiat un dialog cu pictorul Constantin Flondor, ce pornește de la expoziția Topologii fractale ale infinitului, vernisată la Jecza Gallery, sub curatoriatul Mariei Rus Bojan, dar se extinde spre ceea ce nu poate fi expus: privirea, liniștea și timpul.
Domnule Flondor, v-ați născut la Cernăuți, ați trăit și ați lucrat la București și la Timișoara — aproape toate reperele geografice ale culturii românești moderne. Ați traversat granițe, regimuri și limbi. Cum se simte în interiorul dumneavoastră această hartă? A devenit o povară, o rădăcină sau un orizont?
În timp, Cernăuțiul a devenit un vis și o realitate. Se ivise imposibilitatea vizitării locului și timpului de acasă (1944-1991). Convulsiuni și bucurii după aproape 50 ani. Întoarceri în eter.
Nu poate fi, însă, vorba de o fragmentare a reperelor. Refugiul – pot spune – a fost și șansa de a deveni un pelerin al percepțiilor și locurilor. S-a construit în mine o hartă ”dodoloață” și o deschidere spre interculturalitate. Iubesc cu aceeași măsură strada Domnească a copilăriei, Grădina Publică, arhitectura imperială din Cernăuți și Timișoara, culele și mănăstirile din Oltenia, casele din lemn maramureșene, comuna Viscri din Transilvania sau poezia spațiilor ieșene.
Sunt astfel într-un orizont al pluralității. Opțiune constantă pentru bucurie și pentru detaliul, prin totalitate.
Veniți dintr-o generație care a construit libertatea în condiții de lipsă de libertate. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți artist într-o epocă a constrângerii?
Poate fi reprezentat întregul (lumea) într-un fragment? Pars pro toto!
După acești ani parcurși trebuie să constat că pictura și arta mea vizuală, dețin ca bază, un referent care se poate dedubla în două dimensiuni: una a Nostalgiei și cealaltă a Metafizicii.
Nostalgia rămâne un continuu sentiment față de loc și față de origini. Ea a generat picturi, obiecte, fotografii, filme, expoziții: Spre Gura Humorului (fotografie,1964), Întoarceri (film S8m, 1980), Drum pentru o Năzuință, (acțiune, instalație Muzeul Satului București, 1983), cercetări de percepție si modelare a făinii (acțiuni, desene, pasteluri, fotografii, film, 1981 -1987), Însemnări pentru o Nostalgie (expoziții Timișoara, 1992,1993,1998, Muzeul de Artă Suceava, 2009, Muzeul de Artă Cernăuți, 2010), Cu tata la Cernăuți (pictură,1998),Vis I (pictură, 2010), Vis II (pictură, 2010), Cernăuții (pictură, 2010), Vasilco 6 (pictură, 2010), Arboroasa (pictură, 2010), Cernăuții – gustul cenușii (pictură 2023) etc.
Anii de studiu în plin comunism (1954-1960) îmi determină un resentiment: oare limbajul picturii se subordonează doar unor analize vag intuitiv-emotive? Conștientizez un mare gol. Mesajul este oare doar cel social? Exista o lipsă a criteriului valoric, o gramatică a limbajului care este substanțial determinată de o măsură estetică și de o construcție internă a imaginii. Simt: limbajul este în esență mesajul! Să construim limbaje! Muzicalitatea imaginii este esențială.
Anii ’60. O ucenicie post-universitară a început: între tratatul despre pictură al lui Leonardo și textele pedagogice ale lui Paul Klee. Artele vizuale se apropie de lingvistică, arhitectură, muzică, biologie și matematică. Are o gramatică, construiește algoritmuri pentru Formă.
Această poezie renăscută mă va hrăni. Încep cu niște desene (grădini!) quasi-matissiene. Căutam echivalențe între plin și gol. Sunt anii ’60. Limbajul imaginii câștigă în autonomia reflectării. Sunt la un pas de a înțelege că lucrarea de pictură, respectiv imaginea, nu mai poate fi o fereastră, devenind obiect. Asta însemna că suprafața de lucru este un spațiu energetic asupra căruia acționăm cu magnetismul elementelor de lucru: linie, ton, culoare. Față de referent, față de lume, obțin acum un spirit Metafizic, o metaforă. O totală transfigurare. Pe acest drum începe construcția unor obiecte autonome cu o dependență în activarea privitorului: obiecte optice și cinetice.
După 1970, sunt cuprins de o exaltare a configurărilor, cercetare, acțiuni, filmări, pedagogie….
Într-un timp al constrângerilor am fost susținuți de Îngeri, prof.dr Eduard Pamfil, Mircea Malița (Ministrul Învățământului în 1970 și1971), scriitorul Livius Ciocârlie criticul de artă Dan Hăulică,:… Noi, Grupul 111 și Sigma ”jucam hora Creației” cu o deplină detașare. În acest context am trăit împreună cu colegii din grup, o specială împlinire.
L-aș aminti pe Eugen Ionescu: ”Ideologiile ne separă, visele și suferințele ne alătură/adună”.
În anii ’60–’70, Grupul 111 și apoi Sigma au deschis un drum unic în arta românească — între matematică, biologie și spiritualitate. Ați fost printre primii care au gândit arta ca sistem, ca legătură între știință și spirit. Ce căutați, de fapt, atunci: o ordine a lumii sau o ordine interioară?
Cunoașterea și împlinirea vin împreună. Cunoscând mă împlinesc. Cercetarea, mirarea, bucuria de a afla atingerea tainei. Toate însă au folosul de a ne îmbogăți interior. În consecință, devin reflexive.
Sunt contemplativ. Nu folosesc imaginația, invenția sau simpla fantezie, am nevoie de un alter ego, de un referent. Privind miracolul și transcendența lumii, contemplația devine o mărturie, încercând apoi codificarea în limbaj vizual.
Aceste date se vor clarifica și întări, după anii ’80, odată și cu apariția grupării Prolog.
În natură, ordinea nu este niciodată perfectă — frunza are o margine neregulată, zăpada se topește asimetric. Arta dumneavoastră pare să caute tocmai această ordine imperfectă. Este pictura o formă de reconciliere între geometrie și viață?
Cu aceeași similitudine ca și arta/pictura, natura deține un raport organic, o măsură, între Ordine și Complexitate (Max Bense afirma că acest raport aparține Esteticii informaționale). Pentru pitagoreici universul e un sistem ordonat și armonios de raporturi numerice. Ontologic, principiul ultim al lucrurilor este totuși ordinea, iar ordinea, rațiunea, o regăsim și în mărturia Apostolului Ioan: ”La început a fost Cuvântul”.
În perioada Sigma și Prolog, urmărind felul în care se ”așezau” fenomenele acestei lumi, aveam revelația plină de bucurie și uimire în a percepe reguli de taină ale unor armonii și organizări ce determinau funcții și necesități.
Prin anii ’70, filmând ”dezordinea”, respectiv comportamentul membranelor de săpun, aveam curând să constat ”așezarea” lor în similitudine cu principii legice stabilite în geometrie și arhitectură privind organizarea bi sau tri-dimensională a figurilor și corpurilor geometrice (hexagonul pentru dispunerea în plan sau dodecaedrul rombic pentru umplerea spațiului!) Trei membrane, se așează articulând în ”nodul” lor, un mic tetraedru, recunoscut pentru capacitatea lui de a asigura rezistență maximă. În schimb un grup, o mulțime, de membrane de săpun modulează spațiul folosind geometria dodecaedrelor rombice. Deviate de energii și de curenți, rezultă o aproximare a așezărilor lor egal-uniforme. Astfel avem un model pentru trecerea de la aparență („dezordine”) la esență (la diverse legități).
Observând, mi-am notat, desenat și pictat, felul de organizare sau creștere a unor plante. La fereastra locuinței mele se dezvolta impetuos o Caprifolia, supranumită Mâna Maicii Domnului. Apăreau la început două frunze, iar la articulația lor tot câte două tulpinițe, de asemenea perechi, dezvoltându-se curând ca niște coronițe. Aceste coronițe conțineau petalele (5+1) viitoarei flori. Deschiderea petalelor au desenat o mână. De aici denumirea plantei. Bineînțeles această organizare observată de mine conținea un sens simbolic.
În atelier îngrijeam Euphorbia Milii, supranumită de cel ce mi-a dăruit-o Lemnul lui Hristos (~ spinul, coronița). O priveam cu luare-aminte. Alte analize, alte desene și studii. Aici din nou mirări și bucurii: tulpinile plantei desfășoară o spirală pe care se dezvoltă spinii rotindu-se conform acestei spirale. Tulpina în secțiune e un pentagon. În final planta generează flori roșii în analogie cu picătura de sânge. Flori mărunte, de aproximativ un centimetru cu petale perechi îmbinate într-un fel de yin și yang. Surpriza pentru mine: cu ce ușurință natura ajunge de la pentagon la forme hexagonale, cum laturi și unghiuri nepereche nasc perechi! Prin desene de geometrie trecerea e destul de dificilă. Taina și nonșalanța aparține naturii și providenței!
Fulgul de nea. Voi începe pomenind, din nou, o afirmație de a lui Eminescu: Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, mic reprezentant al Universului. Pentru a ajunge la pâine (casa pâinii, Bethleem) făina se cerne; pentru a întâmpina sărbătoarea Crăciunului, cerul cerne fulgi. Ningerea. Prin anii 80 fotografiam fulgi, le măream în imagini de aproximativ de o sută de ori. Fiecare fulg era irepetabil, însă constant în ordinea ei hexagonală. Desene, picturi. Forma fulgului și semnul Christic!
Trecând prin Prolog, dacă primăvara în pragul Învierii, albul florii de măr este un fulg de nea, atunci iarna, în apropierea Crăciunului, fulgul de nea este o floare de măr.
Da, natura ne oferă acest joc, acest dans, între ordine și dezordine, dintre perfect și imperfect, dar acesta este un rezultat al prezenței Viului, al complexității de articulare dintre dezvoltare și frângere, dintre creștere și descreștere și până la urmă dintre definit-limpede și nedefinit-taină.
Dialogul cu un artist mai tânăr (precum Mirel Vieru) e ca o întâlnire între două ritmuri ale timpului. Cum se leagă liniștea dumneavoastră de neliniștea generației care vine?
Am avut totdeauna o bună înțelegere cu privire la diferența dintre generații. Încep cu o ”deformație profesională”, unde în relația profesor și elev (student) foloseam camaraderia. Nu se știe cine de la cine învață! Entuziasmul și până la urmă tumultul lor de creativitate, mă hrănea. Apoi întâlnirile din grup. Diferențe de peste 30 de ani (vezi în Prolog diferența dintre Paul Gherasim, n.1925 și Mihai Sârbulescu, n.1957!). La rândul meu am început într-un ritm non-conformist. Desigur, acum anii îmi dau o altă așezare, dar ”liniștea” nu-i totală. Mi-a rămas nevoia de a-mi propune mereu un ceva imprevizibil, o încercare. A face doar ceea ce știi, înseamnă a sta pe loc. Nu am avut nicicând conștiința unui ”știut” sau ”prea știut”. O anumită neputință îmi era mai aproape. Mă foloseam de mirarea și bucuria pentru nou. A mai spus-o, pictura înseamnă pentru mine gospodărirea neputinței..
Neliniștea generației ce vine conține bine și rău. Cu partea binelui mă întregesc, simt că, la rândul ei, mă întinerește și întărește.
Titlul expoziției de acum, de la Galeria Jecza, este Topologii Fractale ale infinitului. Poetic și științific, deopotrivă. Cum ați ajuns la această reflecție asupra infinitului? Ce formă are infinitul pentru dumneavoastră: lumina, ritmul, absența?
Titlul expoziției nu-mi aparține. Totuși, după cum se întrevede în răspunsurile de până acum, în ce mă privește încerc, pictând, să definesc nedeterminatul, altfel spus de a afla infinitul prin taină, de a construi o formă pentru transcendența lumii.
Spune Apostolul Pavel către Corinteni: ”Căci acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci, față către față. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin…”
Dacă privirea noastră nu poate cuprinde, o deplinătate din această lume, decât o (primă) ghicitură, transpunerea sau trans-codarea prin pictură aduce a doua oglindire, o a doua ghicitură. Aici, imaginea ar trebui să conțină un cumul dintre taina lumii plus miracolele picturii și sufletul pictorului (Luchian: ”privim cu ochii dar pictăm cu sufletul”)
Un fractal se repetă la nesfârșit, dar niciodată identic. În pictura dumneavoastră, gestul și semnul par să revină asemenea unei respirații. Este repetiția un mod de a înțelege timpul? Sau de a-l înfrunta?
Pictura, într-adevăr poate conține respirația unei sonate. Imaginea concertează semne. Pictorul compune și orchestrează. Deseori semnele se distribuie și construiesc trasee pentru privitor: continuități, ritmuri, sincope, intensități, murmur.
Privind, trăiesc timpul. Pictând, timpul există.
Pânza, pigmentul, aerul — toate sunt materiale fragile. Când pictați, vă gândiți la materie sau la ceea ce trece prin ea?
Există o materializare a spiritului și o spiritualizare a materiei. Pictura reușește alchimia acestui summum.
În pictura dumneavoastră, albul e plin sau gol?
Cu mult înțeles pronunță pictorii germani, Weißhöhung, adică Înălțare la alb. Flamanzii în faza terminală a picturii modelau cu alb. O ridicare la lumină.
Pentru mine albul a este și materie și duh. Albul făinii… albul norului… albul fulgului de nea… albul florii de măr (Prolog)…
În pictură, albul, fie reprezintă lumina, fie conține lumina.
Un tablou se face lent, dar trăim într-o lume care se mișcă tot mai repede. Sunteți martorul acestor schimbări. Ce se întâmplă când timpul pictorului se ciocnește de timpul lumii? Într-o epocă a imaginilor rapide și a atenției scurte, ce mai poate oferi pictura? Poate fi ea încă o formă de cunoaștere sau de contemplație?
Viteza în pictură e relativă. Avem ”viteza” lui Van Eyck sau ”viteza” lui Pollock ? Spontaneitatea lui Van Gogh sau pointillismul meticulos al lui Seurat?
Dar pictura poate fi totuși un răgaz, o contrapunere, la acest actual timp care fuge. Putem pierde o relație dintre Cer și Pământ. Găsesc o diferență între timpul lumii și un timp al lumescului. Buna așezare, ne poate duce prin pictură la înveșnicirea clipei. Orice picătură de adevăr contribuie la Zidire. Suntem Mărturisitori sau Demiurgi?
În acest bruiaj, în această turbulență a timpului, avem nevoie de ”murmurul” pomenit de Paul Gherasim.
Unii cred că artistul dă formă lumii, alții că îi ascultă respirația. Dumneavoastră vă simțiți mai aproape de gestul de a modela lumea sau de acela de a o primi așa cum este ea?
Vorbeam cu privire la transpunerea prin ghicitură a Lumii. E imposibilă transpunerea naturii, a lumii, un tale-quale. Nici nu se susține: limbajul picturii este un univers ce devine viu (vizibil) prin intermediul sufletului, și atunci răspunsul devine o triadă (un complex) dintre lume, suflet și pictură.
Reiau un gând mai vechi de-al meu despre GRĂDINĂ și GEO-METRIE. Geo înseamnă pământ, iar măiestrie, măsură. Este măsura pământului, adică grădinăritul. În grădină e rost de hărnicie sau lene, de grădinărit sau contemplație. Grădinarul este sub o ascultare, sub o respirație divină, iar grădina i se oferă ca un fagure, unde trecerea pictorului-grădinar este trecerea unui degustător.
Sensul unei lucrări se schimbă odată cu anii și privirile care o ating. Când vă gândiți la privitorul de peste un secol, ce ați dori să-i rămână din ceea ce ați pictat — o formă, o stare, o idee?
Da, într-adevăr pictura este pluri-semantică. Privitorul are contribuția lui personală în descifrarea unei lucrări. Nu poate fi o acoperire identică între sensul/sensurile propuse de autor/pictor și cel recepționat de consumator. Pictorul poate fi depășit de însuși mesajul propriei lucrări!
Există chiar afirmația că pictura/arta este o ”conservă de spirit”.
Să rămână peste timp, accesul de a-mi fi măcar privite/văzute lucrările. Cu toate schimbările vremii sau de limbaje, de curente, stiluri și forme, va exista poate atunci, o mică și unică șansă ca lucrările mele să mai transmită o bucățică de suflet.
În fața unei lucrări de Constantin Flondor, nu ai senzația că privești un peisaj, ci o stare a luminii.
Poate că acesta e și adevăratul gest al artistului, respectiv acela de a lăsa privitorului libertatea de a se apropia. Iar peste un secol, când cineva va zăbovi în fața unei lucrări semnate Flondor, s-ar putea ca ceea ce va rămâne să nu fie nici forma, nici culoarea, ci sentimentul unei lumi care, pentru o clipă, s-a așezat în liniște să contemple.
Nucul
Recunosc că în Topologii fractale ale infinitului, m-a cucerit o pânză recentă a lui Constantin Flondor, din 2025: Nucul. E una dintre acele lucrări care, sub aparența simplității, ascunde o meditație complexă despre timp, credință și memorie. Nucul acela e un arbore bătrân, desfrunzit, pictat pe un fond cald, aproape duios: un corp viu care a trecut prin ierni, dar nu s-a uscat în întregime; un trunchi ajuns la capătul iernii, care încă poartă în el promisiunea germinării.
De jur împrejur, ca o incantație purtată pe vârfurile ramurilor bătrâne, îți atrag atenția niște cuvinte înșirate de-a-ndoaselea către marginea canvasului. Trebuie să te apleci de-adevăratelea, să îți contosionezi puțin mintea că să poți descifra un colind:
„Asta-i seara lui Crăciun, vin colindătorii ca și altădată, Leru-i Doamne!
Coborât, ai coborât, Dumnezeu pe-acest pământ ”
Și, deodată, pictura nu mai e ce ți s-a părut a fi, ci devine portal spre reflexivitate: natura ca sistem fractal, vegetaţia care articulează spaţiu şi timp într-o singură iluzie: cea a vieții și celebrării ei. În tradiția creștină, Crăciunul anunță începutul unei vieți, cea a lui Hristos, dar și sfârșitul unei așteptări. Nașterea se suprapune peste moartea unui ciclu – cel anual, de bună seamă, iar lumina care vine pe lume aduce cu sine o promisiune de reînnoire, dar și conștiința fragilității ei.
Nucul, atârnat pe peretele alb, iradiază ca o imagine despre credință inversată, despre sacralitatea care se ascunde în gesturile simple. Colindul nu mai e doar cântec, ci e vibrația unei memorii colective, întoarsă înspre Pământ. Pictura devine, pentru Constantin Flondor, un fel de icoană răsturnată a iernii, un spațiu al reîntoarcerii și al continuității unde omul, natura și Dumnezeu sunt din nou, pentru o clipă, împreună.
Iar ramurile nu mai sunt ramuri, ci căi întortocheate, hărți ale unei vieți. ”Sanda și cu mine”, spune pictorul într-o mărturisire video.
În ele ai putea recunoaște și Cernăuțiul natal ori contururile Bucureștiului, ale Timișoarei, poate chiar ale drumului spre Germania, „pe urmele Bauhaus-ului”. În umbrele lor se citesc războiul, refugiul, comunismul. Sau, poate, sunt doar ridurile unui chip care și-a desenat, pedant, timpurile.
Câmpul de culoare, epidermic, pare o glazură întinsă peste o turtă dulce deasupra căreia s-au așezat în oglindă versurile acelea nu ca o resemnare, ci mai degrabă ca o împăcare cu sine și cu lumea.
Iar, din senin, m-a străfulgerat o revelație: Nucul, citit ca o confesiune picturală târzie, e un veritabil testament, un autoportret transpus în forma unui copac ce nu mai are nevoie de frunze, pentru că lumina îi e deja în trunchi, iar asta emană din întreaga suprafață a pânzei. Copacul bătrân și gol pare să-și accepte locul între pământ și cer, între existență și despovărare. Colindul scris invers, aproape ilizibil, nu e o doar o enigmă vizuală, cum pare inițial, ci un semn al împăcării cu sine. Colindul scris invers, aproape ilizibil, nu e o doar o enigmă vizuală, cum pare inițial, ciun semn al unei reconcilieri interioare și o dorință neîmpărtășită, posibil chiar neconștientizată, de întoarcere la începuturi.
Da, mi-e clar acum: Nucul e un autoportret discret, un fel de spovedanie pictată. Așa ar trebui să arate un om care nu încetează să caute lumină.
Un răspuns
Un deosebit portret al unui mare artist roman contemporan, maestrul Constantin Flondor, urmaș al unei familii istorice din Bucovina, nepot al marelui unionist Iancu Flondor,care la rândul lui era fiul lui Gheorghe , cavaler de Flondor. Azi fiind ziua sa de naștere îi dorim multă Sănătate și Putere împreună cu cei dragi! La Mulți Ani! Fam.M.T.Romanescu