În Dreams regizorul Michel Franco urmărește întâlnirea neașteptată dintre Jennifer McCarthy (Jessica Chastain), o femeie care poartă în privire urmele unor vieți netrăite, și Fernando Rodríguez (Isaac Hernández – prim-balerin al American Ballet Theatre), al cărui corp spune adevăruri pe care vocea nu le poate rosti. Filmul pornește dintr-un context tensionat al imigrației mexicane spre Statele Unite, dar curând Franco mută centrul atenției. Ceea ce pare a fi o poveste despre frontiere devine, în subsidiar, o examinare a dinamicilor intime de putere, manipulare și abuz între doi oameni care se atrag și se rănesc reciproc.
Dreams – un film seducător în formă, neliniștitor în substanță
Michel Franco construiește aici unul dintre cele mai limpezi și mai înșelător de frumoase filme ale sale. Dreams are o imagine caldă, densă, iradiantă, cu o estetică care seduce: costume impecabile, decoruri generoase, lumină care mângâie pielea. Această generozitate vizuală intră în contrast intenționat cu tensiunile morale ale filmului: frumusețea devine o mască, iar tandrețea, uneori, o armă.
Dinamica puterii și abuzul ca text ascuns
Regizorul refuză simplificarea morală. Jennifer și Fernando își inversează de mai multe ori rolurile: când protector, când posedant; când vulnerabil, când abuzator. Abuzul aici nu e demonstrativ, ci subtil. Se strecoară în tăceri, în promisiuni care cer prețuri, în grijile exagerate care sufocă. Manipularea în Dreams capătă tonalități domestice și elegante, iar filmul te ține în fața acestei ambiguități incomode: nu există în mod confortabil „bun” sau „rău”, ci oameni care folosesc puterea pe care o au, fie că e socială, economică sau corporală.
Imigrația – context care devine subtext
Firul narativ legat de migrația lui Fernando din Mexic în Statele Unite rămâne prezent, dar funcționează adesea ca fundal simbolic: o constantă care explicitează inegalitățile între cei doi și oferă un cadru geopolitic pentru relația lor. Franco nu transformă imigrația în lecție didactică; o folosește ca pe o condiție care amplifică fragilitatea, dependența și, implicit, posibilitățile abuzului.
Dansul ca limbaj, metaforă și instrument de dominare
Prezența lui Isaac Hernández ca prim-balerin se simte în fiecare gest filmat: corpul lui e poveste, o hartă a dorințelor nerostite. Secvențele coregrafiate sunt adevărate statement-uri: cine conduce, cine urmează, cine se oferă, cine se retrage. Dansul devine astfel atât expresie a libertății, cât și instrument al controlului, o dimensiune fizică a luptelor psihologice pe care filmul le dezvăluie.
Finalul – deschidere în loc de rezolvare
În loc să ofere răspunsuri, Dreams ridică întrebări: nu rezolvă situații, ci le provoacă. Finalul nu oferă alinare; el lasă spectatorul în stare de veghe, cu reflecții despre propriile iubiri, propriile limite și propriile forme de putere. Am părăsit sala în tăcere, cu filmul încă rulând în minte. Semn bun.
