Spectacolul lui Botond Nagy începe cu un gest simplu.
Doi băieți în pantaloni scurți îți cer să închizi telefonul. Numai că aici nu mai pare o recomandare. Pare un ordin. Cei doi te urmăresc cu privirea. Vor să se asigure că ai făcut-o. Pentru prima dată nu-l las pe silent. Îl pun pe modul avion.
Experimentul poate începe.
De aici înainte, Funny Games nu mai este un spectacol. Este un test de rezistență.
Mai întâi apare curiozitatea. Apoi neliniștea. Întrebările. Frica. Tensiunea. Ura. Frustrarea că privești și nu intervii. Dorința ciudată de a vedea până unde merge totul.
Nu îmi amintesc un alt spectacol care să-mi fi provocat atâtea impulsuri contradictorii într-o singură oră.
Există un moment în care sala este invitată să cânte „La mulți ani” unor oameni care sunt pe cale să moară. Pare imposibil. Și totuși se întâmplă. Cineva din public propune în mod bizar chiar ”Twinkle, Twinkle, Little Star”. Pentru câteva secunde nu mai știi unde se termină spectacolul și unde începe realitatea.
Între timp, câțiva spectatori ies din sală. Cineva face un atac de panică. Aproape toată lumea se foiește continuu pe scaune. Nimeni nu mai stă relaxat. Nu pentru că pe scenă ar exista o violență spectaculoasă, ci pentru că Botond Nagy înțelege un lucru esențial: adevărata violență nu lovește prima dată trupul. Lovește sistematic mintea spectatorului.
De câțiva ani, Nagy explorează forme diferite ale cruzimii. În Funny Games mi se pare că ajunge la o sinteză. Violența lui este politicoasă, metodică, rece și aproape clinică. Nu țipă. Nu se grăbește. Îți oferă din când în când câteva secunde de respiro, doar pentru a-ți retrage imediat această iluzie. La propriu, spectacolul dă rewind și o ia de la capăt, obligându-te să retrăiești ceea ce credeai că s-a terminat. Este unul dintre cele mai inteligente și mai crude gesturi regizorale pe care le-am văzut în ultimii ani.
Senzația ajunge, literalmente, în gât. Devine fizică.
Mare lucru că Ștefan Radu și Eduard Păună nu își iau bătaie de la public. Atât de reală devine prezența lor. Atât de puternic funcționează mecanismul prin care spectatorul uită că are în față doi actori și începe să vadă doar răul pe care îl întruchipează.
De pe scenă pleacă o tensiune care traversează sala și se întoarce înapoi. Publicul nu privește spectacolul. Îl alimentează.
Ofelia Popii face unul dintre acele roluri în care actorul pare că se transformă sub ochii tăi și apoi se descompune bucată cu bucată, fizic și psihic. Ciprian Scurtea construiește un personaj care se îndepărtează treptat de propriul corp, de parcă fiecare nouă umilință l-ar desprinde de el însuși. Iar Buse Özgül trăiește convulsiile personajului cu o intensitate care depășește orice impresie de convenție teatrală.
Nu, Funny Games nu va plăcea tuturor. Dar nici nu cred că își propune asta.
Botond Nagy nu te invită la teatru ca să te distreze. Te invită să vezi câtă violență poți suporta fără să pleci din sală. Câtă cruzime poți contempla fără să intervii. Cât de repede începi să accepți inacceptabilul.
Pleci cu senzația că ai fost supus unui experiment.
Și poate acesta este cel mai mare compliment pe care îl pot face spectacolului.
Te face să te întrebi cine ești atunci când teatrul încetează să mai fie teatru.
Michael Haneke a construit Funny Games în jurul ideii de complicitate. Violența nu are nevoie doar de agresori și de victime. Are nevoie și de martori. De oameni care privesc și nu intervin. Nu pentru că sunt răi, ci pentru că speră că cineva va interveni în locul lor. Pentru că așteaptă ca altcineva să oprească jocul.
La final, în sală nu este entuziasm. Este tăcere. O tăcere grea, aproape stânjenitoare, în care fiecare pare că încearcă să înțeleagă ce i s-a întâmplat.
Abia după aproape două minute cineva începe să aplaude. Încet. Ca și cum ar cere voie să rupă vraja.
Poate că acesta este cel mai mare succes al lui Botond Nagy: mai impresionant decât felul în care montează violența este că reușește să suspende până și reflexul nostru de a aplauda.
Contribuie mult muzica lui Claudiu Urse, dar și luminile care ”joacă” impecabil, făcute de Ruxandra Ilie.
Este al doilea spectacol pe care-l văd la Grivița 53, edificiul realizat de Chris Simion și Tiberiu Mercurian. De toată laudă și toată isprava ce-au făcut acești oameni. Și repertoriul din ce în ce mai bun.
Funny Games are o dublă distribuție, așa că să nu vă mire dacă ajung să văd și varianta cu Vlad Pânzaru, Carol Ionescu și Alexandra Potter.
*surse foto & video: Teatrul Grivița 53
