Până şi ceva diafan cum e baletul poate fi subiect de glume – mai proaste sau mai bune. Din prima categorie face parte o întrebare auzită cu decenii în urmă, la vederea câtorva balerine care străbăteau scena pe poante: „De ce n-au căutat altele mai înalte?” A doua categorie trimite la Woody Allen: „Am fost cândva la un spectacol cu Lacul lebedelor. Veniseră şi câţiva pariori din New York, atraşi de faptul că se mizaseră sume mari pe rămânerea în viaţă a lebedei Odette.”
Miza Galei Balanchine’s Legacy de la Sala Palatului, la care Vorbitorincii au fost parteneri media, a constat în însăşi anvergura evenimentului. Ars Gratia Regalia a adus la Bucureşti ceva care binemerită o acoladă galică: la crème de la crème. Adică zece dintre vârfurile baletului mondial, reunite prin strădaniile a două doamne care vin de acolo, „de pe scândură”: surorile Alice şi Marina Minoiu. Nu ştiu dacă toţi cei care au prins bilet la spectacol au avut ceea ce se cheamă conştiinţa privilegiului. Mărturisesc că eu am avut-o. N-a fost un caz de rubbing shoulders with fame, cum am simţit în apropierea lui Salman Rushdie, Jonathan Coe sau Ethan Hawke, ci o mulţumire tandră şi recunoscătoare pentru felul în care, cu toate greutăţile şi nemulţumirile care ne apasă, nu mai vine nimeni să ne îngrădească accesul la bucurie în colţul ăsta de lume.
Exista pe vremuri o emisiune care se chema Zece pentru România. E un titlu la fel de potrivit pentru Gala Balanchine, unde au venit să danseze balerine şi balerini care compun elita de azi a lumii. Născuţi în Japonia şi Venezuela, în Franţa şi SUA, giganţii acestei arte au ilustrat, pe perechi sau individual, o definiţie a lui George Balanchine însuşi: „Dansul este muzică înzestrată cu vizibilitate”. Muzica a fost a lui Stravinski, Fauré, Ravel, Ceaikovski, Gershwin sau Glazunov. Cele cinci perechi de vrăjitori care i-au conferit corporalitate şi detentă s-au numit: Sara Mearns şi Tyler Angle, Hanna O’Neill şi Germain Louver, Caroline Baldwin şi Alban Lendorf, Karina Gonzáles şi Angelo Greco, Virna Toppi şi Nicola del Freo. Prim-balerine şi prim-balerini de pe scene celebre din Paris şi Milano, din New York, Houston şi Copenhaga.
Am pomenit de câteva ori despre un episod din Bouillon de culture în care Bernard Pivot i-a avut invitaţi pe Mario Vargas Llosa, Umberto Eco şi Salman Rushdie. Toute proportion gardée, ceva asemănător s-a întâmplat miercuri seară la Sala Palatului, când zece dintre marii dansatori ai planetei s-au strâns laolaltă ca să pompeze căldură, aer bun, lumină, speranţă şi frumuseţe în patru mii de inimi. E posibil ca la asta să se fi gândit şi Ada Condeescu, delicata prezentatoare a galei de balet. Pentru o actriţă, va fi fost ca şi cum ar fi respirat acelaşi aer dintr-o sală sau dintr-un salon cu Chalamet, Auteuil, Fassbender, Waltz şi alţi câţiva confraţi de acelaşi calibru.
Încet-încet, ne dăm seama la ce am fost părtaşi de fapt. Şi ce şansă am avut.
