S-a întâmplat ca în weekendul trecut să văd două spectacole de teatru la doar 24 de ore distanță: „Tristețe și bucurie în viața girafelor” (Teatrul Excelsior, regia Irisz Kovacs) și „Club 27” (Teatrul Metropolis, regia Alex Bogdan) – par, la prima vedere, povești diferite. Totuși, ambele pornesc din același punct: fiecare din ele sunt însuflețite de câte o fetiță de nouă ani crescută doar de tată, într-o lume în care copilăria îi e, practic, amputată.
Dacă Girafa își trăiește maturizarea într-o singură zi, Janis – eroina din Club 27 – parcurge un drum de aproape două decenii, cu depresii și încercări ale vieții, până la simbolicul prag al celor 27 de ani, vârsta la care s-au stins idolii ei muzicali. Amândouă îți vorbesc, de fapt, despre cum crești când nu mai ai timp să fii copil.
Tristețe și bucurie în viața girafelor – copilăria care se sfârșește într-o zi
Foarte bună Dana Marineci în rolul principal, dar adevărata surpriză vine din partea alter-ego-ului său, ursul de pluș Judy Garland, interpretat magistral de Alex Popa. Judy e slobod la gură, neiertător și sincer până la durere — el e vocea interioară pe care, de obicei, o reducem la tăcere. E ca atunci când, copil fiind, te certa careva, iar tu dădeai din cap cumințel, dar în minte îți exploda un întreg arsenal de trivialități, ocări și gesturi interzise. Asta face Judy: spune tot ce Girafa nu are voie să spună.
L-am mai văzut pe Alex Popa în Punk Rock, tot la Excelsior, în rolul timidului Chadwick Meade, dar aici are un rol care i se potrivește perfect – umbra lucidă și sarcastică a Girafei. Mi-a plăcut maxim!
Dana Marineci e încântătoare, fragilă și puternică în același timp și construiește meticulos un personaj delicat și lucid, un copil care raționalizează durerea și caută sensul lumii prin cuvintele din dicționar și documentarele de pe Discovery. Fiecare definiție pe care o rostește e o încercare de a pune ordine în haos, iar fragilitatea ei intelectualizată devine emoționantă tocmai pentru că simți, dincolo de calmul discursului, dorul de o mamă care nu mai e.
Trupa de susținere – Cehov, Pantera, Prim-ministrul, Polițistul – se țin bine în pluton, nimeni nu rămâne în urmă; am apreciat micile ”șopârle” aruncate ici-colo, ironii social-politice actuale, bine dozate. Regizoarea Irisz Kovacs construiește un spectacol reflexiv și profund, sprijinit de o scenografie care reușește să se așeze interesant, în straturi, în spațiul îngust al scenei de la Excelsior.
Și nu plecați după fentă: chiar dacă personajul principal are doar 9 ani, subiectul nu e deloc pentru copii – spectacolul e 14+, fiind mai degrabă o meditație asupra pierderii inocenței.
Club 27 – energia care arde până la ultima notă
Dacă Girafa te face să meditezi, Club 27 te lovește în plex.
Cătălina Mihai e o forță a naturii – n-am mai văzut de mult o actriță cu atâta vitalitat, care să acopere toată scena. În rolul micuței Janis, 9 ani fără o zi, crescută de un tată nonconformist, Janis devine sub ochii tăi în adolescenta de 18, iar mai apoi tânăra de 27 de ani, înfruntând o viață nu tocmai ușoară și ascunzându-și fragilitatea sub un strat de obrăznicie de-a dreptul derutantă.
O susține excelent Ștefan Iancu, mai întâi ca prieten, apoi ca iubit și Tudor Aaron Istodor căruia îi reușește un tată-rocker credibil și cald.
Spectacolul e regizat de Alex Bogdan (da, chiar el 🙂 ) Am remarcat scenografia extrem de versatilă și funcțională. Scenariul e semnat de aceeași Cătălina Mihai : v-am mai spus că fata asta este extraordinară și încă nu am ajuns a vă povestesc ce voce fenomenală are. E de-a dreptul ”dubios ”să găsești toate aceste calități la o singură persoană. ❤️
Club 27 e exuberant, dar și tulburător – vorbește despre durere, pierdere și supraviețuire pe beat de rock.
Două povești despre curajul de a crește
Privite împreună, cele două spectacole sunt oglinzi ale aceleiași idei: copilăria e o formă de rezistență, dar și o povară când lumea te forțează să crești prea repede. N-ai zice la început că Girafa și Janis au atceva în comun în afara vârstei, ele par a fi despărțite de timp și context, dar sunt unite de același gol – lipsa mamei și nevoia de a se inventa singure. Una se apără cu limbajul precis al cuvintelor, mânuind definiții și concepte, cealaltă cu forța muzicii. Iar pentru spectator, întâlnirea cu ele, la 24 de ore distanță, devine o dublă revelație: nimic nu ne poate împiedica să mergem cât mai departe, pe drumul ales, oricare ar fi el.
