După FNT – Festivalul National de Teatru / The National Theatre Festival-ul de anul acesta, pe lângă mulțumiri și după o doză neașteptat de mare de vrute și nevrute citite pe social media, las și asta aici:
MANIFEST PENTRU DREPTUL TEATRULUI DE A NU VĂ CONFIRMA
1. „Nu mi-a plăcut” este o experiență personală; „este prost” este deja o judecată care cere argumente.
Faptul că un spectacol te plictisește, te irită, te obosește sau te lasă confuz nu demonstrează automat că el a eșuat; uneori înseamnă doar că nu ți-a oferit spectacolul pe care ți l-ai proiectat în cap acasă.
2. Teatrul nu este un restaurant în care poți trimite spectacolul înapoi la bucătărie pentru că nu a venit preparat după preferințele tale.
Spectatorul nu-mi datorează admirație, dar nici eu nu-i datorez confortul, ritmul, morala sau estetica pe care le consideră corecte.
3. Durata unui spectacol nu este, prin ea însăși, o lipsă de respect față de public.
Corpul spectatorului trebuie respectat; timpul artistic însă se judecă prin necesitatea lui, nu cu cronometru.
4. Video-ul, manelele, meta-teatrul, camera live, improvizația, schimbarea actorului, ieșirea din personaj, Cehov reinterpretat sau Shakespeare mutilat nu sunt defecte prin simpla lor existență.
Sunt mijloace artistice și pot fi folosite extraordinar sau lamentabil; putem vorbi despre critică atunci când discutăm ce produc, nu atunci când enumerăm ce nu ne place.
5. Violența, moartea, trauma, războiul, abuzul sau suferința nu devin teme ilegitime doar pentru că ne este greu să le privim.
(Nu fac spectacole violente pentru că îmi place violența și nici spectacole despre moarte pentru că vreau să șochez; mă interesează ceea ce se află dedesubtul lor.) Teatrul nu are obligația să întoarcă privirea doar pentru că realitatea însăși este greu de privit.
6. Nu mă sperie spectatorul care mă contrazice. Mă sperie spectatorul care a încetat să se îndoiască.
Teatrul este unul dintre puținele locuri în care putem rămâne, pentru ceva timp, în două adevăruri contradictorii. Enjoy it.
7. Suma preferințelor noastre nu constituie o teorie a teatrului.
Că îți place sau nu… e gustul tău, asta nu stabilește limitele teatrului.
Kritikos înseamnă discernământ, iar a judeca nu este același lucru cu a condamna.
8. Arta nu este referendum.
O sală în picioare nu demonstrează valoarea unui spectacol, după cum oamenii care pleacă, se plictisesc sau îl resping nu demonstrează eșecul lui; consensul este un fapt social, nu un criteriu estetic.
9. Teatrul nu trebuie protejat de spectatori. Dar nici spectatorul nu trebuie protejat de teatru.
Întâlnirea dintre noi ar trebui să rămână puțin periculoasă, dar suficient de periculoasă încât, într-o lume care ne cere să avem o opinie despre orice în treizeci de secunde, să ne mai putem permite luxul de a spune: nu știu încă.
10. Libertatea artistică nu mă absolvă de responsabilitatea formei.
Artistul trebuie să-și asume riscul, inclusiv posibilitatea că a greșit; o alegere scenică trebuie judecată însă după ceea ce produce, nu după cât de bine corespunde reflexelor și preferințelor celui care privește.
*Botond Nagy este regizor de teatru (născut în 1993, la Brașov), absolvent al Universității de Artă din Târgu-Mureș și al Liceului de Artă „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe.
**textul a fost postat de autor și pe Facebook.
