de Olivia Popa
Alexandru Andrieș a plecat în America în 1987, cu o valiză mare, în care pusese una mai mică. Amândouă erau goale, dacă nu punem la socoteală făina „trei nule” cerută de bunica sa. Aproape patru decenii mai târziu, bagajul său artistic ar fi mult mai greu de împachetat. În el intră muzica, arhitectura, grafica de album, profesoratul și poveștile unei vieți depănate cu umor și fără nostalgie solemnă, în dialogul cu Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea, la Vorbitorincii.
Alexandru Andrieș a învățat chitara în armată
Muzicianul a apărut aproape întâmplător. Legendarul Alexandru Andrieș probabil nu ar fi avut aceeași notorietate de care se bucură astăzi dacă i-ar fi plăcut măcar un singur cântec ascultat în copilărie, la radio. Ani mai târziu, a venit stagiul militar obligatoriu care, spre norocul lui, i-a adus destul de mult timp liber și o chitară. Alexandru Andrieș știa să cânte puțin la pian, dar cum în unitatea militară exista doar chitară, a luat-o și a învățat să cânte. Singur. Apoi a început să inventeze cântece pentru colegi.
Ajuns la Facultatea de Arhitectură, a fost invitat să cânte în celebrul Club A (de la arhitectură).
„Nu m-am gândit vreodată că o să fac asta la modul serios. Nicio secundă.”
Tot de nicăieri a venit și invitația lui Florian Lungu, în 1980, la Festivalul de Jazz de la Sibiu, alături de formația Basorelief. Neconformismul lui Andrieș nu făcea însă casă bună cu televiziunea care înregistra concertele. La probe, cineva l-a avertizat să se îmbrace „frumos”, altfel nu va fi difuzat. Andrieș avea o geacă de blugi primită din America și a urcat cu ea pe scenă, convins că, după ce îi vor auzi cântecele, oricum nu îl vor da la televizor.
Piesele care se schimbau în fața publicului
În anii ’80, un text ce părea inofensiv pe hârtie, putea deveni cu totul altceva pe scenă. Iar textele lui Alexandru Andrieș aveau această capacitate miraculoasă de transformare. Numele lui Pacepa, proaspăt fugit în Occident, nu se putea rosti. Dar Bluesul generalului s-a cântat, iar publicul a înțeles. Intonația, contextul, râsetele și aplauzele deveneau un cod comun între scenă și sală.
„Pentru că exista complicitatea publicului”, spune, cu umor, Andrieș.
De aceea, pe albumul „Interzis”, artistul a păstrat înregistrările de dinainte de 1989, cu public, nu în studio. Atmosfera era parte din cântec și, în același timp, dovada unui moment trăit, nu închipuit.
Lipsa de constrângere asumată de Alexandru Andrieș l-a urmărit și în forma compozițiilor sale. Unele durează un minut, altele nu au refren sau bridge. The Beatles au fost cei care i-au arătat că un cântec nu trebuie să respecte o rețetă.
Ca un tribut adus celor pe care i-a admirat mai mult, Andrieș a înregistrat și versiuni în română după Bob Dylan și James Taylor, dar și aproximativ 50 de cântece Beatles. Ultimul proiect încă mai așteaptă accesul la public, pentru că nu are acceptul celor care dețin drepturile de autor.
Muzica pe care Alexandru Andrieș a și desenat-o
Arhitect și profesor, Alexandru Andrieș a construit nu doar cântece, ci și imaginea unor albume românești. A realizat coperte pentru Electrecord, colaborând cu Sfinx, Dan Andrei Aldea, Iris, Valeriu Sterian și Nicu Alifantis. Iar absurdul cenzurii comuniste a lovit și aici.
La coperta realizată pentru Dan Andrei Aldea, cenzura nu s-a împiedicat nici de muzică, nici de artist și nici de vreun mesaj subversiv. Problema stătea cuminte pe un perete, într-un afiș cu B.B. King.
„Scria «King» acolo undeva în spate. Ce să spun?”, își amintește, cu umor, Andrieș.
Ca urmare, a luat rapidograful și a acoperit literele una câte una. Regele a dispărut, coperta a trecut, dar urmele intervenției se mai văd și astăzi. Iar din colaborarea cu Electrecord s-au născut multe povești.
Electrecord mai împărțea câte un disc între două formații, pentru că nu toată lumea primea aprobare pentru un disc complet. Dar la „Trei oglinzi” combinația a depășit orice plan artistic: pe o parte cânta Alexandru Andrieș, pe cealaltă, muzică populară. Fuseseră încurcate matrițele! Tirajul a devenit de colecție, iar Andrieș a păstrat și el un exemplar. Nu se știe dacă ascultă vreodată și cealaltă jumătate.
Cântecul pe care Alexandru Andrieș nu l-ar fi ales
Piesa cea mai des cerută de public la concerte, „Cea mai frumoasă zi”, s-a născut aproape ca un exercițiu. Alexandru Andrieș voia arate că poate construi un cântec pornind de la formule armonice clasice, pe modelul lui Sting. El nu a fost impresionat de rezultat, însă Ioana Mîntulescu și Vali Sterian au auzit altceva și au insistat să-l înregistreze.
De altfel, mărturisește că Ioana Mîntulescu a ales cântecele și ordinea lor încă de la „Interioare”. Andrieș recunoaște că nu poate fi obiectiv cu propria creație.
„Pentru mine este o joacă frumoasă. Deci nu mă iau în serios.”
Iar cea mai recentă joacă de acest fel a lui Alexandru Andrieș se numește ”Ultimul dans”, album proaspăt lansat.
Dialogul integral între Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea cu Alexandru Andrieș poate fi urmărit pe canalul de youtube Vorbitorincii.
