de Olivia Popa
Pentru Emilia Popescu, personajul ce urmează să fie jucat nu apare odată cu prima lectură și nici nu se lasă descoperit ușor. Se construiește în timp, cu căutări, îndoieli și încercări, iar forma lui îi devine limpede abia în apropierea premierei. Invitată de Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea la podcastul Vorbitorincii, actrița a vorbit despre acest proces asemănător unei nașteri, dar și despre regizorii care au creat în jurul lor spectacole, generații și lumi artistice întregi.
Emilia Popescu se consideră norocoasă pentru că a întâlnit regizori care nu au grăbit-o și i-au lăsat răgazul de a căuta până când, din ezitări și încercări, personajul a început să prindă contur. Răbdarea lor a însoțit de fiecare dată acest travaliu nevăzut, din care rolul iese treptat la lumină și își începe propria viață pe scenă.
„Cum se naște copilul la nouă luni… la ecografia de la început nu e nimic. Capătă ochi, mâini, picioare, îi vezi zâmbetul și așa mai departe. Așa e și la noi cu personajele, până se face copilul să iasă în lume. Când am apucat să-l nasc, de atunci încolo înflorește. Îl mai tund, îl mai machiez”, explică Emilia Popescu.
Pentru cel mai recent personaj, din spectacolul „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, actrița a încercat inițial să urmeze modelul din romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt. În cele din urmă, a renunțat și a construit o Doamnă Pylinska personală, care să-i permită să găsească propriul drum către rol.
Emilia Popescu, despre regizorii care fac actorul să înflorească
Actorul nu parcurge singur acest drum. Emilia Popescu vede regizorul ca pe creatorul unei lumi pe care actorii trebuie să o scoată la lumină pentru public. Spune că a avut șansa să lucreze cu regizori care și-au iubit actorii și au înțeles cât de importantă este încrederea.
„Sunt niște regizori care au alt alfabet decât cel pe care îl știm noi pentru limba română. Ei vorbesc în culori, în imagini și în metafore. Își adoră actorii, pentru că ei sunt purtătorii ideilor lor și ai unor lumi extraordinare.”
De-a lungul carierei, Emilia Popescu a lucrat cu Liviu Ciulei, Alexandru Darie, Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Florian Pittiș, Horațiu Mălăele și mulți alți regizori importanți. Dintre aceștia, Florian Pittiș a fost cel care a remarcat-o încă din facultate și a propus-o pentru un rol principal la Teatrul Bulandra.
„N-am văzut pe nimeni să aibă patima pe care o avea el pentru această meserie, patima cu care slujea această profesie”, mărturisește actrița.
În același timp, este vehementă împotriva ideii că actorul scoate ce are mai bun în el împins până la limită. Emilia Popescu îl dă drept contraexemplu pe Liviu Ciulei, care „numai cu vorba bună a făcut actori atât de mari”. Aceeași delicatețe a regăsit-o la Tudor Giurgiu: „Un regizor care nu urlă, nu înjură, nu trântește și nu te face să simți că nu mai poți face încă o dublă. Calmul, eleganța și delicatețea lui sufletească te fac să înflorești.”
Creatorul unei generații
Cea mai puternică legătură artistică rămâne însă cea cu Alexandru Darie. Emilia Popescu îl numește „regizorul generației noastre” și „locomotiva” care a reușit să adune la Bulandra o trupă tânără, unită de sentimentul că participă la ceva irepetabil.
„Am crezut, sinceră să fiu, că va dura toată viața acea atmosferă, acea iubire aproape fanatică. Eram cea mai mișto trupă tânără din București. Dacă venea Scorsese să ne cheme la un film, nici nu-l băgam în seamă, pentru că noi jucam la Ducu Darie, la Bulandra.”
Experiența este concentrată într-o formulă tulburătoare: „Mori odată cu cel care te-a creat. Te poți adapta, dar nu poți recupera ce a fost odată un cerc perfect.”
Odată cu trecerea anilor, actorii au plecat în direcții diferite, iar lumea care păruse de neclintit s-a destrămat. Emilia Popescu mărturisește că a continuat multă vreme să creadă că acea formulă se va reface.
Cultura de care nu se mai înghesuie nimeni să aibă grijă
Un asemenea „cerc perfect” nu se poate forma fără teatre, trupe și instituții care să le ofere artiștilor spațiu pentru creație. Iar în anii din urmă, cultura pare să fi devenit un domeniu pe care autoritățile îl tratează ca pe o povară.
„Din păcate, nimeni nu are în vocabular cuvântul «cultură», ca și când ar fi o rușine. Nimeni nu dorește să ia Ministerul Culturii, pentru că nu sunt bani. Nu se luptă nimeni pentru patrimoniu.”
Fără aceste spații și fără oamenii care să le protejeze, nu dispar doar spectacole. Se pierd întâlnirile din care s-ar putea naște următorul rol, următoarea trupă și, poate, următorul creator al unei generații.
Discuția integrală dintre Radu Paraschivescu și Cătălin Strilea cu invitata lor la podcastul Vorbitorincii, Emilia Popescu, este disponibilă integral aici.
