de Alice Moldovan
Aflată la primul său turneu de scriitoare în România, Tatiana Țîbuleac a fost invitata Vorbitorincilor în podacstul de joi. Așa cum bine se potrivește unui dialog cu o scriitoare, povestea a început cu o metaforă, o poetică referință la România făcută de fiica ei, venită acum pentru prima dată în România: „mergem acolo unde locuiește limba română”. Născută la Chișinău, în 1978, scriitoarea trăiește acum la Paris și este câștigătoare a Premiului Uniunea Europeană pentru Literatură (EUPL), în 2019, pentru romanul Grădina de sticlă (Editura Cartier).
Identitatea literară ca alegere: de ce se definește Tatiana Țîbuleac drept scriitoare română
”De fiecare dată când creez un personaj mă gândesc că trebuie să vorbească și pentru alții. Trebuie să vorbească despre o țară, despre un oraș, despre un sat, despre un destin. Scriitorul nu este dator nimănui cu nimic. Trebuie să scrie ce crede el că trebuie scris” este convingerea fermă a Tatianei Țîbuleac.
Tatiana Țîbuleac își definește și își asumă explicit identitatea literară pentru că este o alegere conștientă și constantă, legată direct de limba în care scrie, spune ea: „Eu spun tuturor că sunt româncă. Mai mult decât atât, eu întotdeauna m-am prezentat ca scriitoare română. Și aceasta este o alegere.” Afirmația vine într-un context în care, la aparițiile publice internaționale, este prezentată frecvent drept scriitoare din Republica Moldova. Pentru ea însă, criteriul esențial rămâne limba literaturii și vede literatura română ca un spațiu comun, dincolo de delimitări administrative sau politice. Așadar, toate cărțile ei sunt scrise în limba română și au fost construite într-un dialog direct cu spațiul cultural românesc.
Mai mult decât atât, pentru autoare, relația cu România nu a fost inițial una geografică, ci una culturală și lingvistică. „Pentru mine România a existat mai întâi ca limbă și abia după aceea ca spațiu.” Iar asta, spune Tatiana Țîbuleac, pentru că la Chișinău nu a crescut cu limba română cum am crescut noi, aici, dincoace de Prut. Deși vorbeau română, ei nu scriau în română. Alfabetul latin l-a înlocuit foarte târziu pe cel chirilic. Iar accesul la limba română ”de la televizor” a venit și el abia în anii ’90. „Acasă, vorbeam română. Când mergeam la școală sau la instituții, limba era alta. Cred că această separare a influențat foarte mult generația noastră”, povestește ea la Vorbitorincii.
Relația ei atât de apropiată cu limba română poate fi înțeleasă însă și într-o altă cheie, extrem de personală. Iar asta pentru că vine și dintr-o istorie de familie ce s-a confruntat cu Siberia, unde s-a născut mama ei, după ce bunicii au fost deportați acolo. Povestea aceasta ar putea să apară anul viitor, când va fi publicată următoare carte, scrisă pe baza jurnalelor mamei sale. ”Când m-am gândit prima dată că pot scrie această carte aveam alt avânt. Făcusem deja pace cu anumite lucruri. Știam că va fi o carte. Dar între timp lucrurile s-au schimbat. Lucrurile se schimbă permanent în spațiul nostru. Războiul din Ucraina ne-a schimbat pe toți: și atitudinea noastră față de limba rusă, și față de unele lucruri pe care credeam că le-am uitat sau le-am iertat.”, spune Tatiana Țîbuleac.
Rămâne de văzut, așadar, ce formă va lua această carte.
Tatiana Țîbuleac a debutat editorial în 2014, la Chișinău, cu volumul de nuvele Fabule moderne, urmat, în 2017, de primul său roman, Vara în care mama a avut ochii verzi, carte care a consacrat-o rapid în spațiul literar românesc și european, romanul fiind distins cu mai multe premii, fiind tradus în franceză, spaniolă, norvegiană, germană și poloneză. În 2018, Tatiana Țîbuleac a publicat cel de-al doilea roman, Grădina de sticlă, tradus ulterior în sârbă, poloneză, franceză, germană, bulgară, macedoneană, catalană și albaneză. Pentru acest volum, autoarea a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2019. Cel mai recent roman al său, Când ești fericit, lovește primul, a apărut în 2025, la Editura Cartier.
Urmăriți podcastul Vorbitorincii, cu Tatiana Țîbuleac:
