de Olivia Popa
Virgil Stănescu privește baschetul ca pe o viață trăită într-un ritm accelerat. În aproximativ două decenii, sportivul crește, învață, ajunge la performanță și, când cariera se încheie, trebuie să se nască din nou în afara terenului. Fostul căpitan al naționalei de baschet a vorbit cu Cătălin Striblea, în al doilea episod The Other Side of Glory, un proiect BRD – Locker Room, despre momentul pentru care prea puțini sportivi sunt pregătiți: ziua de după ultimul meci.
„Baschetul e viața mea. Voleiul e viața mea. Fotbalul e viața mea. Handbalul e viața mea. S-a terminat voleiul, s-a terminat viața”, descrie el capcana în care poate ajunge un sportiv. După ani în care disciplina practicată devine identitate, retragerea nu înseamnă doar pierderea unei profesii. „Ne identificăm atât de mult cu ce facem și devine cine suntem”, spune Virgil Stănescu.
Virgil Stănescu și cei 13 ani pentru o nouă carieră
Când s-a retras din baschetul competițional, la 37 de ani, Virgil Stănescu nu a încercat să transforme imediat succesul avut într-o funcție. Și-a acordat timp pentru a construi o altă carieră.
„M-am gândit că am 13 ani până la 50 să fiu set în altă direcție”. A putut face acest lucru pentru că pregătirea începuse înaintea ultimului meci: „Am avut libertatea asta. N-a trebuit să umplu frigiderul a doua zi”.
Libertatea a venit din educație. La 20 de ani, deși avea oferte de la echipe din România și din Europa, a ales o bursă în Statele Unite. Acolo, baschetul și școala nu erau două drumuri care se excludeau. Dreptul de joc depindea de rezultatele academice.
„Nu-i de ajuns să joci. Trebuie să ai notă la școală și să participi”, explică Virgil Stănescu modul în care funcționează astfel de burse de colegiu în Statele Unite ale Americii.
Dar experiența a fost una destul de dură: Virgil Stănescu a trebuie să renunțe la cei doi ani de facultate din România și a trecut de la inginerie la management. În plus, a fost nevoit să termine facultatea în trei ani, urmând cursuri seara, în weekend și în vacanțe. Sistemul american îi oferea însă mai mult decât o bursă. Avea consiliere, sprijin educațional și oameni care îl pregăteau pentru ceea ce urma dincolo de teren.
„Privilegiul meu a fost să fiu în niște sisteme-suport foarte bune. Nu mi se datorează totul mie”, recunoaște el.
Nu și-a schimbat profesia, ci terenul
Experiența de căpitan i-a oferit primele lecții de management. A învățat că liderul nu este șeful vestiarului, ci omul care își asumă răspunderea inclusiv atunci când el și-a făcut bine treaba. Educația formală a pus apoi aceste experiențe într-o structură.
„Am învățat din sport mai mult decât din orice altceva. Am reușit să le transform, să le pun în alte cutiuțe prin educația formală”, povestește Virgil Stănescu, în dialogul cu Cătălin Striblea.
De aceea, trecerea spre management nu i se pare o ruptură. Dar performanța sportivă nu poate fi convertită automat într-o funcție. Dacă un fost sportiv vrea să devină manager, trebuie să se pregătească din nou, așa cum s-a antrenat pentru a atinge performanța.
Problema apare atunci când sistemul îl abandonează la retragere și apoi îl judecă pentru că nu știe să facă altceva. Nici măcar experiența sportivă nu îl transformă automat într-un antrenor.
Sport sau școală? Alegerea pe care copiii nu ar trebui să fie obligați să o facă
Din propria experiență s-a născut și implicarea sa în programe care îi ajută pe tinerii sportivi să continue școala. Miza nu este doar apariția unor campioni, ci formarea unor copii care, la 18 ani, au alternative și pot decide singuri încotro merg.
Pentru Virgil Stănescu, opoziția dintre sport și educație este falsă: „Nu ar trebui să gândim sportul numai de la gât în jos. Trebuie să gândim sportul de la gât în sus. Cum nu ar trebui să gândim școala numai de la gât în sus, ar trebui să gândim școala și de la gât în jos”.
Copiii nu ar trebui obligați să aleagă între două lumi care, împreună, le pot oferi libertatea unei vieți și după ultimul meci. Ar trebui să fie susținut de un sistem în care să fie ajutat să le ducă împreună, crede fostul baschetbalist internațional. Sprijinul înseamnă meditații și organizarea timpului, dar și educație despre nutriție, pregătire fizică, prevenirea accidentărilor sau psihologie sportivă.
Un rol important le revine părinților, care trebuie să își înțeleagă menirea în parcursul copilului.
„Să fii un suporter al copilului tău, nu să fii un antrenor, că are antrenor. Nu-i mai trebuie un antrenor acasă”, spune Virgil Stănescu. Copilul are nevoie, de fapt, de „un coechipier”.
Pe acest model funcționează și GO Scholarship, programul fondat de Stănescu alături de colega sa, care sprijinea, la momentul interviului, 81 de tineri din 21 de sporturi. Miza nu este performanța, ci ca fiecare dintre ei să ajungă la 18 ani cu educație, autonomie și libertatea de a alege.
Dialogul integral între Cătălin Striblea și Virgil Stănescu, la la The Other Side of Glory, un proiect BRD – Locker Room, poate fi urmărit integral urmărind link-ul de mai jos.
