Am văzut Bitter Christmas al lui Pedro Almodóvar la TIFF, în curtea Castelului Bánffy de la Bonțida, într-o seară ciudată de iunie când a plouat cu soare, în stropi aurii, până aproape de apus. O vreme ca o femeie capricioasă. M-am gândit apoi, în drum spre Cluj, că a fost un decor perfect pentru un film în care memoria și melancolia coexistă. Ecranul s-a aprins în plin crepuscul și totul s-a terminat târziu, în noapte. Mi-a plăcut coincidența. La 76 de ani, Almodóvar a părut a ne conduce și el exact în acel moment al vieții în care lumina încă nu a dispărut, dar întunericul a început deja să se așeze peste lucruri.
Sincer vorbind, dacă te duci la cinema la Bitter Christmas/ Amarga Navidad/Crăciun amar (2026)) fără să fi văzut măcar Dolor y gloria (2019) și Todo sobre mi madre (1999), riști să ieși cu sentimentul că ai fost invitat la o reuniune de familie unde nu cunoști pe nimeni. Să nu se înțeleagă greșit: filmul nu e obscur și nici pretențios. Doar că este construit din straturi de memorie pe care Almodóvar le tot sapă de treizeci de ani. E ca și cum ai intra în casa cuiva și ai vedea fotografii pe toți pereții. Înțelegi că oamenii aceia sunt importanți, dar nu știi povestea fiecăruia.
Todo sobre Pedro Almodovar?
La prima vedere, Bitter Christmas este povestea Elsei, a Monicăi, a Nataliei și a altor câtorva personaje care gravitează în jurul lui Raúl Rossetti, un scenarist aflat în blocaj creativ. Asta până când, după un timp, am început să am senzația că mă uit la cu totul altceva.
Raúl este un alter ego atât de transparent al lui Almodóvar încât aproape că nu mai are rost să ne prefacem. Însă adevărata surpriză nu este el. Pe măsură ce filmul avansează, am încetat să le mai privesc pe Elsa, Mónica și Natalia ca figuri separate. Am început să le văd ca perspective ale aceleiași persoane. Nu spun că asta este cheia oficială a filmului. Spun doar că filmul însuși m-a împins în direcția asta.
Există un moment în care toate aceste personaje încep să vorbească despre aceleași răni, aceleași pierderi, aceleași obsesii. Nu mai asistăm la un dialog per se, ci la o conversație între mai multe versiuni ale aceluiași individ.
Lui Almodovar nu-i lipsește nici ironia. Parcă dorind să stabilească paradigma ab initio, a inserat o scenă în care Elsa, după un atac de panică, îi explică doctoriței (care o recunoscuse vag) de ce filmele ei nu au succes comercial: „Eu fac filme de cult. Știi ce înseamnă asta? Înseamnă că majorității oamenilor nu le sunt pe plac. Există un nucleu mic de fani care le adoră oricum ar fi ele… ca și cum ar fi fanii lui Zeffirelli, știi?” Doctorița o privește cu o expresie aflată undeva între compasiune și nedumerire: ”E ca o sectă religioasă?” Almodóvar știe foarte bine că există un public care îl va urma oriunde. Inclusiv într-un film atât de autoreferențial. Inclusiv într-un film care pare construit din ecouri ale altor filme. Inclusiv într-un text ca acesta – haha!
Elsa – La mala educacion
Elsa este cea mai ușor de recunoscut. Artistul consacrat, aflat într-un moment de bilanț, urmărit de anxietăți, de propria reputație, de o relație amoroasă satisfăcătoare, dar care nu duce nicăieri și de întrebarea dacă mai are ceva nou de spus în cinematografie. Aproape că îl vezi pe Almodóvar fără să fie nevoie să-i rostești numele.
Acțiunea în care Elsa e implicată este plasată în decembrie 2004. Recent, Almodóvar a povestit că în 2003, în timpul realizării filmului La mala educación (2004), a suferit primul său atac de panică. Dintr-odată, atacurile Elsei nu mai par un simplu artificiu dramatic. Încep să arate ca un flashback. Ca o secvență recuperată și retrăită dintr-un moment precis al vieții. Privită astfel, Elsa nu mai este doar un avatar generic al regizorului. Este Almodóvar la cincizeci și ceva de ani, într-o perioadă în care începe să descopere că succesul nu oferă nicio protecție împotriva sensibilităților și că timpul a intrat definitiv în ecuație.
Mónica – La voz humana
Dacă Elsa este artistul, Mónica pare a fi conștiința lui. Vocea care îi cere socoteală, cea care îl obligă să privească direct costurile creației. În confruntarea lor finală se întâmplă ceva curios. Dialogul încetează să mai pară unul între două personaje și începe să semene cu o ceartă interioară. Mónica știe prea multe. Înțelege prea multe. Nu mai pare o fostă colaboratoare care îi reproșează anumite lucruri. Pare partea din el care nu-l mai lasă să se ascundă.
Ea îl acuză pe Raúl că folosește viețile celor din jur drept materie primă, un fel de vampirism emoțional. Și, sincer, este greu să o contrazici: „Este al doilea film în care îți omori mama.”(wink-wink) Reproșul lovește exact unde trebuie. Pentru că la Almodóvar mama nu mai este doar mama. Este un teritoriu afectiv la care se întoarce constant. Un loc în care caută ceva fără să fie foarte clar nici pentru el ce caută: Despărțire? Memorie? Vinovăție? Timp? Poate un răspuns nicicând de găsit.
Natalia – Mujeres al borde de un ataque de nervios
Pe de altă parte, în Natalia văd energia primelor sale filme, acel Almodóvar care părea că filmează cu o cameră într-o mână și cu o grenadă în cealaltă. Există ceva în vulnerabilitatea și intensitatea personajului care mi-a amintit de tânărul cineast din perioada Mujeres al borde de un ataque de nervios sau La ley del deseo. Ca și cum o parte din acel Almodóvar ar fi rămas captivă acolo și ar refuza să îmbătrânească.
Dacă Elsa este Almodóvar din 2004, iar Natalia poartă ceva din impulsul creator al primelor sale decenii, atunci sinuciderea Nataliei devine poate cel mai dureros lucru pe care filmul îl spune despre timp. Natalia moare tocmai în casa de vacanță a Elsei. Tânăra versiune moare în casa versiunii mature. Iar asta nu pentru că ”tinerețea e trecătoare”. Almodovar e prea spectaculos pentru asemenea platitudini. Doar că există părți din noi care dispar înainte să apucăm să ne luăm rămas-bun de la ele. Și pare că nici măcar nu regretăm prea mult. Asta mi se pare foarte almodovarian. Nu e vorba despre vârstă sau despre moarte. E vorba despre identități abandonate intenționat pe drum.
Volver
Poate că exagerez. Poate că proiectez asupra filmului propriile mele obsesii. Dar confruntarea finală cu Mónica face foarte greu de ignorat această lectură. Cu cât mă gândeam mai mult la film, cu atât aveam impresia că nu urmăresc povestea unor personaje diferite, ci întâlnirea mai multor vârste ale aceluiași om.
S-a spus de multe ori că Almodóvar „înțelege femeile”. Mie mi s-a părut întotdeauna o formulare insuficientă. Nu cred că femeile din filmele lui sunt observate din exterior și reconstruite cu empatie. Cred că el se proiectează prin ele. Diferența este esențială. Personajele lui feminine au o greutate emoțională greu de explicat tocmai pentru că nu sunt doar observate. Sunt excavate. Analizate. Disecate. Uneori cu o intensitate care devine aproape incomodă. Cu frenezie.
Dolor y Gloria
Sunt și alte semne mici ale unor filme mari, pentru cei care le caută, iar Almodóvar știe că unii dintre spectatori se uită după ele, ca la un puzzle, de asta le și include în peliculele sale. Spre exemplu, există o scenă în care mama Nataliei desface păstăi în curtea casei de la țară, iar ambientul e cel recognoscibil din Dolor y Gloria. Nu e un omagiu marcat cu neon și fanfară. E un marcaj discret, un făcut cu ochiul, ca între cunoscuți.
Finalul fiind dezvăluit, Santi, partenerul mai tânăr, îl întreabă pe Raúl ce se întâmplă cu personajul lui în scenariu. „Cu tine nu știu ce se întâmplă.” Dialogul pare banal, dar ascunde una dintre cele mai interesante idei ale filmului. Ficțiunea poate cuprinde durerea. Obsesiile. Traumele. Fantomele. Dar se împiedică uneori de oamenii care sunt pur și simplu acolo. Oameni liniștiți, prezenți, fără suficientă dramă pentru a deveni personaje. Se împiedică de realitate.
Amarga Navidad – Crăciunul almodovarian
În lumea mediteraneană, sărbătorile sunt momentul în care familiile se adună și bilanțurile devin inevitabile. Absențele se văd mai clar tocmai pentru că toată lumea este prezentă. Pentru Almodovar, un regizor de 76 de ani, care și-a transformat deja propria viață în material artistic, miza devine imposibil de ignorat. Nu mai există exuberanța, energia aceea anarhică din perioada în care filmele lui păreau că pot exploda în orice direcție. Acum e altceva. Mai multă liniște, acceptare. Mai mult răgaz pentru o retrospectivă, fără ca asta să manifeste tristețe. Mai degrabă melancolia unui om care a spus deja lucrurile importante și acum le reia pentru sine, ca să vadă dacă între timp au căpătat alt sens.
Bitter Christmas nu mi s-a părut un film despre câteva femei și un cineast. Mi s-a părut un film despre mai multe versiuni ale lui Pedro Almodóvar. Unele tinere, altele obosite. Unele încă îndrăgostite de viață, altele preocupate de ceea ce lasă în urmă. Bitter Christmas e o cameră cu multiple oglinzi în care Almodovar tocmai a intrat și poartă o conversație cu propriile stihii.
Poate că, în fond, Bitter Christmas nu este despre Crăciun. Este despre liniștea care vine după. Toată lumea a plecat, zgomotul s-a stins, iar tu rămâi singur cu viețile pe care le-ai trăit, cu cele pe care le-ai ratat și cu cele pe care le-ai transformat în povești.
Paharul este pe jumătate plin sau pe jumătate gol, depinde din ce unghi îl privești. Dar, ajuns în acest punct, Almodóvar continuă să toarne.
Iar amintirile, ca întotdeauna la el, au chip de femeie.
