Pământ străin este cel mai bun film de la TIFF. O spune trofeul festivalului. Și o lungă tăcere care s-a așternut la finalul proiecției. Da, au fost aplauze, dar apoi lungă și apăsată tăcere.
Filmul regizat de Mahdi Fleifel este povestea a doi palestinieni sosiți, ca sute de mii de arabi, ilegal, în Grecia. Visul este să ajungă Germania, noul pământ al făgăduinței, ca să facă o afacere acolo. Pentru asta le trebuie bani și pașapoarte. Povestea e bine scrisă, se ține, te ține, aduce violență, emoție, speranță, dezamăgire. E chiar un film bun.
Și o istorie a unei dezumanizări în spirală. Oamenii ajunși în situații limită renunță la umanitate ca să scape. Există câteva pasaje sensibile care te vor apropia de oamenii aceștia și te vor obliga să te gândești la istoria lor.
Pământ străin și dilema etica
Mai importantă mi se pare dilema etică pe care o ridică Pământ străin și care are legătură cu opțiunile reale ale acestor oameni.
Este această spirală a dezumanizării obligatorie sau este o alegere.? Ești împins să devii răufăcător chiar dacă în esență ești un om bun? Trăitul la marginea societății este soartă sau alegere?
Personajele din Pământ străin nu fac nicio alegere în direcția bună. Opțiunea de a munci, chiar și la negru, nu există. Nevoia de îndreptare nu există. Dilema morală nu caută soluții. Și asta se întâmplă într-un film excepțional. Dar în viață oare cum este? Pot acești oameni să se integreze și prin muncă nu numai pe tărâmul făgăduinței, ci și în țările unde ajung întâi? Să fie Germania singura opțiune? De ce restul țărilor nu sunt privite ca o opțiune? Nu o oferă ele sau este doar alegerea imigranților?
Filmul acesta își dorește să te gândești la tragedia milioanelor împinse de război pe țărmul nostru ca la o chestiune implacabilă. Dar alegerea lor nu mi-i face mai simpatici. Nu cred că trebuie să înțeleg așa drama acestor oameni. Chiar dacă ești victima a numeroase nedreptăți, tot poți face bine. Societățile noastre le oferă o sumedenie de opțiuni și de căi de integrare. Nu poți doar să alegi să fii la margine, ci să faci și eforturi de a fi parte din ce trăim.
Acesta este doar un subiect de meditație pe care regizorul Mahdi Fleifel mi l-a oferit. M-a pus să gândesc mai departe. Altfel, filmul are o calitate bună și te cheamă la cinematograf. Recomand călduros.
PS. Premiul pentru regie la TIFF este pentru o peliculă cu aceeași temă, imigranți ilegali. Xoftex este însă un film de artă, care explorează prin imagine și poveste zone cu totul noi. Rezultă mai mult decât un film de cinematograf. Pe alocuri este o lucrare de artă plastică contemporană uimitoare. Atenție, însă! Este nevoie de multă răbdare și deschidere. Nu e nimic obișnuit în Xoftex.
Dacă îți plac filmele, iată și o listă trimisă de Cristian Tudor Popescu
