M-am dus la La Grazia, filmul lui Paolo Sorrentino, așteptându-mă la un film eteric, în linia lui La Giovinezza – un exercițiu de contemplație despre bătrânețe, despre bilanț și despre felul în care te pregătești să pleci. Pentru că așa este ”vândut”: un film despre apus, despre ce lași în urmă când zilele încep să se împuțineze.
Viața, nu sfârșitul, este miza din La Grazia
Nu cred că este asta. Cred că La Grazia e, dimpotrivă, un film despre viață în toate formele ei: ordonate și haotice, solemne și ridicole. E un film la care am râs și cînd era de plâns.
„Ale cui sunt zilele noastre?”, se întreabă, pe rând, personajele. Zilele Papei sunt ale lui Dumnezeu. Dar zilele Președintelui Italiei, aflat în ultimele luni de mandat, ale cui sunt? Zilele bolnavilor incurabil? Sau zilele condamnaților pentru crimă, ce speră la o grațiere?
Personajul central, Mariano De Santis (Toni Servillo, excelent!), este Președintele Republicii italiene – jurist de excepție (tratatul său de drept penal are 2046 de pagini și e poreclit de studenți „Himalaya K3”, „pentru că e imposibil de escaladat”, de vreme ce vârful K3 nu există), fost judecător, intransigent, adept neabătut al literii legii, catolic practicant, prieten cu Papa, văduv de 40 de ani.
În ultimele luni de mandat el trebuie să decidă dacă semnează Legea pentru legiferarea eutanasiei (”Dacă nu o promulg, sunt un tiran; dacă semnez, sunt un criminal”). În același timp, are pe birou două cereri de grațiere, dintre care una atinge zona aceea ambiguă unde etica se întâlnește cu prietenia veche și cu micile complicități de ”lume mică”. Este curtat de o femeie spectaculoasă, redactor-șef la Vogue Italia. Calul său își trăiește ultimele zile. Un astronaut italian, Giordano (nu Bruno 🙂 ), plânge în așteptarea unei convorbiri online de pe International Space Station.
În același timp, e abătut pentru că fiul nu mai compune muzică clasică, ci pop, și s-a mutat în Canada. Fiica, juristă și ea, care îi este sprijin la Președinție, pleacă de lângă el în ultimele zile ale mandatului. Consilierul militar îi mărturisește că a fumat un joint, Papa e de culoare și se deplasează pe un motor, iar deasupra tuturor planează o întrebare veche de patruzeci de ani: cu cine l-a înșelat Aurora, soția moartă pe care nu a încetat să o iubească? ”Mergi mai departe, e împlinit termenul de prescripție” îi va spune la un moment dat, exasperată, fiica.
Sorrentino și arta de a face firescul sublim, iar ridicolul profund uman
Pusă pe hârtie, povestea pare un amestec improbabil de melodramă, satiră politică și farsă existențială. În mâinile altcuiva ar fi devenit un colaj disonant. În mâinile lui Paolo Sorrentino, devine o partitură aproape de perfecțiune. Pentru că filmul nu este despre moarte, ci despre presiunea de a trăi corect până la capăt. Despre cum funcția publică, credința, memoria, dorința, rușinea și iubirea nu stau în compartimente separate. Se amestecă. Se contrazic. Se infiltrează una în cealaltă.
Mariano nu este un om care se pregătește să moară. Este un om care încă vrea să înțeleagă. Iar întrebarea „ale cui sunt zilele noastre?” nu primește un răspuns teologic sau politic. Primește unul uman: zilele noastre sunt ale conflictelor noastre, ale slăbiciunilor noastre, ale dorințelor pe care nu le-am epuizat.
Și, poate cel mai neașteptat lucru: dilemele sale își găsesc un final. Până și întrebarea care l-a măcinat patruzeci de ani – cu cine l-a înșelat Aurora – își găsește răspunsul. Nu vi-l spun. Doar atât: în mai toate cazurile, nu sunt cele la care ne-am fi așteptat, de regulă. Pentru că viața nu funcționează cu logica suspiciunilor noastre, ci pe logica vulnerabilităților umane.
Dacă ar fi doar un film despre bătrânețe, ar fi liniștitor. Dar La Grazia e departe de a fi un film seren. La Grazia te învață să accepți că zilele nu aparțin nici funcției, nici trecutului, nici chiar lui Dumnezeu, în sens abstract, ci modului în care alegem să le traversăm, cu tot cu contradicții. Iar din toată această densitate, Sorrentino reușește să facă imagini impecabile, aproape ireale, în care ridicolul și sublimul conviețuiesc fără să se anuleze.
”Și – da – toată sala a fost de acord, Mariano De Santis are zâmbetul lui Ion Iliescu 🙂
