De ce visa China la Campionatul Mondial
Marea absentă de la Campionatul Mondial de Fotbal este China.
Poate părea doar o statistică. Încă o ediție în care cea mai populată țară a lumii privește competiția din fața televizorului.
Doar că, pentru conducerea Chinei, Campionatul Mondial înseamnă mult mai mult decât fotbal.
În 2015, președintele Xi Jinping a prezentat un plan național prin care China își propunea să participe constant la Campionatul Mondial, să organizeze turneul și, într-o zi, să îl câștige. Au urmat investiții de miliarde de dolari în terenuri, academii și dezvoltarea fotbalului.
Explicația lui Xi Jinping mi s-a părut întotdeauna mai interesantă decât planul.
Campionatul Mondial de Fotbal este una dintre puținele ocazii în care o țară își poate construi imaginea în fața întregii planete. Timp de o lună, miliarde de oameni descoperă jucători, orașe, suporteri și cultură. Se îndrăgostesc de echipe și, uneori, de țările din spatele lor.
China nu a ajuns acolo.
Statele Unite, principalul ei competitor, da.
Autogolul de imagine al Americii
În ciuda discuțiilor despre vize, costuri sau organizare, America avea toate șansele să iasă din acest Campionat Mondial cu un capital uriaș de simpatie și admirație.
Până când un cartonaș roșu primit de Folarin Balogun a devenit un scandal mondial.
Dintr-odată, atenția nu a mai fost asupra fotbalului, ci asupra intervenției președintelui Statelor Unite pe lângă președintele FIFA, asupra suspendării ridicate și asupra întrebării pe care niciun iubitor al fotbalului nu vrea să și-o pună: regulile sunt aceleași pentru toată lumea?
Aici începe adevărata problemă.
Un Campionat Mondial poate suporta aproape orice: prețuri exagerate, probleme logistice sau controverse politice.
Ceea ce nu își permite să piardă este încrederea că meciurile se decid pe teren.
Din acel moment, America a început să piardă exact lucrul pe care Campionatul Mondial i-l oferea cel mai valoros: admirația.
Și aici apare ironia.
China a investit un deceniu și miliarde de dolari încercând să ajungă pe cea mai mare scenă de soft power din lume.
Statele Unite au primit acea scenă.
Iar, pentru câteva zile, au făcut lumea să vorbească mai puțin despre fotbal și mai mult despre influență politică.
Paradoxul este extraordinar.
Țara care a urmărit Campionatul Mondial de acasă pare să fi înțeles mai bine valoarea lui decât țara care l-a organizat.
Uneori, cea mai mare victorie nu aparține celui care joacă.
Ci celui care își vede adversarul transformând o oportunitate istorică într-un autogol.
*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii aici.
**foto copertă: www.shutterstock.com
