Rezidențiatul. Preambul.
În luna octombrie a avut loc examenul de specialitate al medicilor rezidenți. Acesta reprezinta un examen care are loc la finalul perioadei de rezidențiat, prin care medicii rezidenți sunt evaluați în vederea obținerii diplomei de medic specialist și a dreptului de liberă practică. În cadrul lui, medicul rezident aspirant la titlul de specialist trebuie să demonstreze că are pregatirea necesară pentru a-și practica meseria.
Examenul este organizat de ministerul sănătații, în parteneriat cu mediul universitar, care sunt în același timp și cadre universitare la facultățile de medicină din țară. Anul 2026 a adus schimbări substanțiale în modul de desfășurare al acestui examen, pentru că este primul in care s-a încercat uniformizarea examenului la nivel național. Astfel, s-a decis ca examenul să se desfășoare cu subiecte și bareme unice la nivel național, întocmite de o comisie de examen alcătuită din coordonatorii de rezidențiat din toate centrele universitare- adică ceea ce ar trebui să fie un colectiv al celor mai bine pregătiți și competenți medici pe fiecare specialitate în parte.
Partea I – eșecul Ministerului Sănătății
Primele probleme au apărut cu mult timp înainte de organizarea examenului propriu-zis:
1. Pentru un examen care de regulă este foarte dificil și necesită multe luni de pregătire, întârzierea publicării metodologiei este o problemă importantă pentru cei care urmează să țină examenul. În prima parte a anului nu era sigur dacă examenul o să fie sub formă de test grilă sau redacțional. Comunicarea de la minister a apărut abia pe la finalul verii.
2. Comunicarea metodologiei de înscriere (demersul și actele necesare pentru dosarul de înscriere): a apărut abia după prima zi de înscriere propriu-zisă, în condițiile în care perioada de înscriere este de doar 2 săptămâni.
3. Data exactă a desfășurării examenului nu a fost comunicată oficial, rezidenții aflând prin viu grai cu câteva săptămâni înainte care este data și locul desfășurării examenului lor. Acesta este un aspect foarte important, pentru că înainte de examen rezidenții nu sunt scutiți de muncă, ei încă profesează ca rezidenți în spitale. Astfel că mulți dintre ei reușesc la mica înțelegere cu șefii de secție să stea acasă o perioadă sau unde asta nu se poate, aleg să își ia concediu 2-3 săptămâni înainte de examen pentru a se putea pregăti. Anul acesta, din cauza comunicării proaste a ministerului, acest aspect a fost mai dificil.
4. Transparența: până acum, subiectele erau alese prin tragere la sorți în fiecare centru universitar, subiectele fiind extrase de față cu rezidenții. De data aceasta, subiectele au fost comunicate de comisia de examen, fără să existe o transparență cu privire la modul în care au fost alese subiectele
5. Bibliografia: La unele specialități bibliografia a fost comunicată oficial foarte târziu, chiar cu aproximativ o lună înainte de examen. Este cazul medicinei de laborator, unde bibliografia conținea inclusiv materie care nu intră în competența medicului de laborator: pe scurt, rezidentul era obligat să învețe aspecte care nu țin de specialitatea lui și pe care nu o să le folosească niciodată în cariera lui pentru că și-ar depăși competența profesională dacă ar face-o.
Partea a II-a – eșecul mediului universitar
Deși organizarea a fost defectuoasă, problema cea mai mare a fost la redactarea propriu-zisă a subiectelor, și mai ales a baremelor.
1. Subiectele propriu-zise: în mod normal, cele 10 subiecte trebuie să facă parte din capitole diferite ale bibliografiei, pentru a evalua cât mai exhaustiv informațiile deținute de rezident. În felul acesta, rezidentul este ”plimbat” prin toată materia. În practică, anul acesta la mai multe specialități au fost mai multe subiecte venind din același capitol, uneori capitole cu relevanță redusă. De exemplu, la specialitatea medicină de laborator, 3 subiecte din 10 au fost din domeniul Microbiologie, în condițiile în care medicii de laborator nu au competențe pe microbiologie, care este o specialitate medicală separată. Un alt exemplu este neurologia, unde 3 subiecte au fost din anomalii de dezvoltare, capitol care este mai degrabă apanajul neurologiei pediatrice, care este specialitate separată.
2. Timpul de examinare: aici este o problemă care se propagă de mulți ani, și anume faptul că examenul prevede 10 subiecte redacționale la care rezidentul trebuie să scrie aproximativ câte 1 pagină pentru fiecare, într-un interval de 3 ore. Asta se traduce în aproximativ 15 minute de scris/ subiect + 3 minute/subiect de revizie/ completări sau eventuale corecturi. Acesta este un timp insuficient și nu permite analiza subiectului, având timp doar să redactezi un text memorat, nu și să gândești/ analizezi subiectul în cauză. La un examen care ar trebui să evalueze judecata clinică a unui medic și capacitatea lui de a integra și a sintetiza toată informația pe care o are, această abordare este una foarte problematică.
3. Baremul de corectare: aceasta a fost de fapt problema cea mai mare la acest examen. Baremele de corectare au fost extrem de rigide, fiind punctate doar anumite informații din subiectul ales, aparent alese arbitrar pentru că de cele mai multe ori nu erau nici măcar cele mai relevante informații din acel subiect. Nu contează cât a scris rezidentul, nu contează că era corect și la subiect ce a scris, atâta timp cât nu era exact informația din barem. Consecința directă a acestui mod de a redacta baremele a fost că în multe situații rezidentul a scris corect și la subiect, era evident că are cunoștințe pe subiect, dar nu a fost punctat pentru că nu a ales exact propozițiile punctate în barem. Acest aspect este cu atât mai problematic cu cât materia este foarte vastă. Este foarte dificil- dacă nu imposibil să găsești acele 10 enunțuri magice punctate la subiect care se poate întinde pe mai multe pagini, într-o bibliografie care însumează de multe ori peste 1.000 de pagini.
Rezultatul a fost cazul paradoxal în care oameni evident competenți, care au absolvit examene internaționale de competență și care s-au pregătit ani de zile în această profesie, să nu promoveze un examen pentru că nu au reușit să bifeze suficiente ”informații cheie”. În realitate, dacă am aplica același examen și același barem la toți medicii specialiști din România sunt convins că majoritatea nu ar promova.
Cele mai mari probleme au fost la specialitatea Cardiologie (unde și promovabilitatea a fost redusă, în unele centre sub 50%), unde baremul includea detalii pe care nimeni nu le memorează pentru că este inutil și de multe ori, nu țin de specialitatea lor. De exemplu, la unele subiecte se pretindea ca rezidentul să menționeze incidența bolii, fără să i se ceară specific asta în cerință (numărul de cazuri noi raportat la populație). Aceasta este o cifră orientativă, care se schimbă de la o populație la alta, are utilitate marginală în actul medical.
În cele 15 minute pe care le are la dispoziție rezidentul să scrie la un subiect, el o să încerce să acopere cele mai importante aspecte ale bolii, astfel că o să scrie despre simptome sau tratament de exemplu, nu despre datele epidemiologice, pentru că nu sunt atât de importante. Un alt exemplu este că tot la cardiologie se pretindea specificarea numelor de gene și mutații care apar în unele boli, deși aceste informații nu sunt utile pentru cardiologi, pentru că testarea genetică și interpretarea mutațiilor este realizată de medicul genetician. Astfel că și dacă rezidentul știa aceste informații, nu s-a gândit să le scrie pentru că pe bună dreptate nu le-a considerat atât de relevante pentru subiect.
Cum putea fi evitată această situație?
Toate aceste probleme puteau fi evitate prin redactarea unor subiecte care să evalueaze judecata clinică a medicului, și nu capacitatea lui de a reproduce un subiect memorat din carte, și prin redactarea unui barem care să evalueze exhaustiv cantitatea de informații pe care a fost capabil medicul să o redea în timpul scurt pe care îl avea la dispoziție. Pentru că în 15 minute ai timp să redactezi un rezumat al subiectului, nu să îl aprofundezi temeinic. De asemenea, alte variante de examen puteau să fie testele grilă sau subiectele redacționale în care cerințele să fie foarte specifice, iar răspunsurile scurte și concise.
Un alt aspect important de menționat este că nota de trecere pentru acest examen nu este 5, ca la majoritatea examenelor, ci 7, iar în cazul unui barem mult prea îngust, acest prag poate fi destul de dificil de atins.
De ce este important acest subiect?
Se pune întrebarea de ce este relevant acest subiect pentru societatea generală. Până la urmă este vorba de un examen nișat, care ține de competența profesională a unei bresle. De ce ar trebui ca societatea să fie interesată de bucătăria internă a unui astfel de examen?
Răspunsurile sunt multiple. În primul rând pentru că eșecul unui astfel de examen are reverberații în populație pentru că medicii care nu promovează acest examen nu pot practica meseria pentru care s-au pregătit (și pentru care de multe ori statul a investit ani buni). Asta în condițiile în care toată lumea știe că România duce lipsă de medici. Astfel că se ajunge în situația absurdă în care medici capabili, care în timpul rezidențiatului erau considerați suficient de competenți să ducă aproape singuri gărzi cu cazuri dificile și decizii care pot afecta viața unui pacient, sunt considerați brusc incompetenți și își pierd capacitatea de a-și exercita profesia. Pentru că un rezident care nu promovează examenul nu poate să practice în continuare ca medic rezident, ci practic devine șomer după ce perioada de rezidențiat se termină și până la următoarea sesiune de examen în care să își încerce din nou norocul. În realitate, acești medici sunt șanse mari să considere să plece din țară.
În al doilea rând, acest examen ar trebui să ne pună pe gânduri cu privire la calitatea lumii universitare românești. Pentru că problemele la baremele de corectare nu au fost doar la o specialitate sau la câteva. Au fost la aproape toate specialitățile. Acest aspect ridică o problemă foarte importantă: cum se poate ca multiple comisii, alcătuite din zeci de medici care se presupune că sunt în același timp vârf de lance în domeniul lor de activitate și cadre didactice de mare calibru, să redacteze bareme care să fie atât de inadecvate?
Acesta este de fapt, după părerea mea, cel mai nevralgic punct al acestui fiasco. Pentru că demonstrează falimentul intelectual colectiv al facultăților de medicină din România. Cineva care redactează astfel de subiecte și astfel de bareme, fie este complet incompetent în ceea ce privește aptitudinile didactice, fie este complet dezinteresat. Ambele variante sunt la fel de problematice.
*Sergiu Osan este medic specialist pe specialitatea medicină de laborator și a mai scris pe www.vorbitorincii.ro despre probleme legate de examentul de rezidențiat al medicilor
**sursă foto copertă: shutterstock.com
