Rezidențiatul în România, din interior: mituri, realități și probleme de sistem

• Dezbaterea despre medicii rezidenți a stârnit reacții puternice. Unul dintre membrii comunității Vorbitorincii, domnul Sergiu Osan, medic specialist, ne-a trimis o explicație detaliată despre cum funcționează rezidențiatul în România. O publicăm integral, pentru a aduce mai multă claritate într-o discuție care merită nuanțe.

Ce înseamnă rezidențiatul în România

În România, după terminarea facultății de medicină absolvenții nu au drept de practică pe nicio specialitate. Practic, diploma de absolvire acordă doar șansa de a te putea înscrie la examenul de rezidențiat sau a pleca în străinătate (mai sunt unele posibilități de angajare cum ar fi reprezentant al unei companii farmaceutice sau cercetător, dar numărul acestor posturi pe piața muncii este destul de mic).

În România nu există medic generalist. Inclusiv specialitățile considerate mai „rudimentare”, cum ar fi medicina de familie, interne, epidemiologie, igienă, sănătate publică, etc., necesită parcurgerea unui rezidențiat de minim 4 ani pentru a ne putea practica meseria.

Statul este obligat prin lege să scoată un număr de locuri de rezidențiat cel puțin egal cu numărul de absolvenți ai examenului de rezidențiat din acel an. După obținerea rezultatelor la examen, în fiecare an există o suplimentare a numărului de locuri disponibile astfel încât toți cei promovați să aibă teoretic un loc.

Așadar, nu există situația unui absolvent care să promoveze examenul de rezidențiat și să nu aibă unde să profeseze mai departe. Cu toate acestea, există numeroși absolvenți care preferă să aștepte un an pentru a da din nou examenul pentru că fie nu mai există locuri la specialitatea pe care o doresc, fie nu există locuri în centrul de pregătire pe care îl doresc, dar aceasta este întotdeauna o alegere personală.

Numărul acela de 5.000 de candidați care dau examenul, dar nu iau loc la rezidențiat, de fapt, constă în mai multe categorii: absolvenți care nu au promovat examenul, absolvenți care stau acasă un an pentru că nu au prins ce au dorit, medici care doresc să facă a doua specialitate și nu au obținut loc pentru specialitatea dorită în orașul în care profesează – fenomen destul de larg răspândit, etc.

Rezidențiat pe loc și rezidențiat pe post

Pozițiile eligibile pentru rezidențiat sunt de 2 tipuri. Există rezidențiat pe loc și rezidențiat pe post.

Rezidențiatul pe loc constă în munca și pregătirea rezidentului pe perioada specifică specialității pe care și-o alege. În acest timp, rezidentul practică medicina sub supraveghere într-un spital universitar și este remunerat pentru activitatea lui.

Aici trebuie precizat că salariul medicului rezident nu este o bursă. Nu sunt bani pe care îi primește rezidentul pentru pregătirea lui. Sunt bani pe care de cele mai multe ori îi merită datorită muncii pe care o desfășoară, marea majoritate a rezidenților efectuând mai mult decât este stipulat în contractul de muncă fără niciun fel de beneficiu pentru orele suplimentare, nici ca vechime, nici ca remunerare.

Mai mult decât atât, medicii rezidenți sunt în majoritatea cazurilor obligați să efectueze gărzi care nu doar că nu sunt plătite, dar din punct de vedere legal, nu există. Peste 90% din rezidenții din România efectuează gărzi de 24 de ore în care ei teoretic nu ar trebui să fie prezenți în spital, pentru că nu au nici contract de voluntariat, nici contract de efectuare de gărzi și după ce ies dintr-o gardă de 24 de ore nici măcar nu au posibilitatea de a pleca acasă, pentru că următoarea zi nu este zi liberă, așa cum este legal obligatoriu pentru medicii specialiști de exemplu.

Așadar, ideea că rezidenților li se face un favor prin salarizarea lor în timpul rezidențiatului (sau că „statul investește în ei pe perioada rezidențiatului”) este profund greșită, pentru că majoritatea muncesc semnificativ mai mult decât sunt plătiți.

Eu aș face chiar afirmația inversă, că sistemul sanitar profită de poziția vulnerabilă a rezidentului care nu are sindicat, nu se poate plânge nimănui și care trebuie să nu se pună prost cu șeful de secție pentru că acel șef de secție de multe ori se află și în comisia de evaluare a examenului de specialitate fără de care nu se poate profesa. De asta nu ați văzut niciodată vreun protest al medicilor rezidenți. Pentru că tuturor le e frică de posibilitatea de a fi picați la examenul de specialitate pentru că au ridicat vocea.

Problema orașelor mici

Orașele mici nu au dreptul să scoată locuri la rezidențiat. Pentru că se consideră că doar cadrele universitare sunt suficient de competente pentru a pregăti un medic rezident, așa că toți rezidenții din țară își desfășoară activitatea în spitalele din jurul universităților de medicină.

Este imposibil ca un spital orășenesc sau județean cum ar fi Bistrița, Zalău, Călărași etc. să aibă medici rezidenți, chiar dacă ar fi dispuși să angajeze sau dacă medicii specialiști de acolo ar fi dispuși să îi instruiască și să îi supravegheze.

Rezidențiatul pe post

Al doilea tip de rezidențiat este cel pe post. În fiecare an, spitalele orășenești și județene au posibilitatea de a scoate posturi de rezidenți.

Ce anume implică acest post? Este tot un rezidențiat efectuat într-un centru universitar, dar pe care îl plătește acel spital dispus să scoată postul. În schimb, rezidentul se angajează ca după finalizarea rezidențiatului să practice medicina ca medic specialist în respectivul spital.

De exemplu, dacă spitalul din Baia Mare dorește să scoată un post la rezidențiat pe specialitatea neonatologie, asta înseamnă că se angajează să îi plătească salariul acelui medic pe toată perioada de 5 ani a rezidențiatului (timp în care acesta muncește în spitalele universitare din Cluj-Napoca) – aici menționez că nu știu dacă spitalul plătește acel salariu din fonduri proprii sau primește acea sumă de la Ministerul Sănătății.

După acei 5 ani de pregătire și după promovarea examenului de specialitate, proaspătul medic specialist trebuie să practice medicina o perioadă menționată în contract în acel spital.

Aici apar mai multe probleme. Pe lângă faptul că spitalul care are nevoie de un medic trebuie să aștepte 5 ani până când acesta sosește, există mereu riscul ca medicul rezident să se răzgândească și să renunțe la a mai practica în acel spital. Din câte știu, prin rezilierea contractului rezidentul trebuie să achite o sumă de bani spitalului care i-a plătit rezidențiatul, dar suma nu este foarte mare și este o practică destul de des întâlnită ca unii absolvenți care nu au reușit să prindă un loc pe specialitatea pe care o doresc și în centrul pe care îl doresc să opteze pentru un post la care ulterior să renunțe.

Acesta este motivul pentru care spitalele se feresc să ceară poziții de rezidențiat cu post. Pentru că durează și e și nesigur. Astfel că anual se scot doar vreo 200-300 de posturi la rezidențiat, restul până la 5.000 fiind acoperit de locuri.

Problema specialităților și a planificării

O altă greșeală majoră pe care o face statul este când calculează numărul de locuri la rezidențiat pe specialități. Nu există niciun fel de coroborare a nevoii reale din spitale pentru o anumită specialitate cu numărul de locuri scoase la concurs.

De exemplu, anual în România se scot câte 30 de locuri la neurochirurgie. Asta înseamnă că în fiecare an există cel puțin 20 de neurochirurgi în România care promovează examenul de specialitate (spun 20 pentru că poate o parte din ei renunță în perioada rezidențiatului). Țara noastră nu are nevoie de 20 de neurochirurgi pe an. E mai mult decât pot spitalele de stat să absoarbă.

Așadar, aceștia fie lucrează în privat, fie sunt obligați să plece în străinătate sau să efectueze alt rezidențiat pe altă specialitate, pentru că nu pot să își găsească de lucru. Această situație este valabilă în destul de multe specialități.

Motivul pentru care se întâmplă asta este pentru că rezidenții sunt văzuți de către spitalele universitare drept mână de lucru ieftină. În lipsa rezidenților, spitalele universitare ar trebui să angajeze o mulțime de medici și nu numai (pentru că rezidenții de multe ori efectuează și o parte din atribuțiile unor asistenți medicali și infirmieri) pentru a-și putea desfășura activitatea. Așa că preferă să ceară ministerului scoaterea de locuri la rezidențiat pentru a acoperi nevoia de personal.

Despre propunerea lui Bolojan

Legat de propunerea domnului Bolojan, eu sunt de acord cu ea, dar parțial. Sunt de acord că există prea multe locuri bugetate și consider că ar fi rezonabil ca locurile bugetate să vină la pachet cu obligativitatea de a desfășura activitatea în țară.

Dar nu sunt de acord ca medicii rezidenți să primească aceeași obligativitate, pentru că rezidentul nu îi este dator cu nimic statului – primește un salariu pe care și-l merită.

De asemenea, ar trebui ca Ministerul Sănătății să fie capabil să acomodeze în sistemul de stat toți medicii care au făcut facultatea pe locuri bugetate, iar acest lucru mi se pare foarte greu de implementat pentru că este foarte greu de prezis ce specialități o să dorească acei medici care fac facultatea pe locuri bugetate.

Pentru că dacă rămâne în paradigma actuală și se întâmplă ca, să zicem, într-un an 20 de chirurgi cardiovasculari sau 15 chirurgi plasticieni să promoveze examenul de specialitate, este imposibil ca statul să le poată găsi posturi tuturor, pentru că pur și simplu sunt prea mulți. Și este de asemenea imposibil ca statul să controleze acest aspect, pentru că fiecare medic are dreptul să decidă specialitatea în care vrea să profeseze.

Am decis să vă scriu pentru a lămuri câteva informații importante care lipseau din dezbaterea publică (România în Direct din 12 februarie 2026, Europa FM) și pentru a înțelege care este situația medicilor rezidenți. Sper să fie de folos.

*sursă foto copertă: shutterstock.com