The Tiger Lillies, între scenă și luciditate politică
La începutul verii, pe la sfârșitul lui mai, The Tiger Lillies aterizaseră la București, într-un moment în care atmosfera era destul de încărcată, între alegerile prezidențiale abia încheiate și vara care parcă nu mai începea. La Expirat – Halele Carol – acolo unde a concertat band-ul în cadrul DokStation — Music Documentary Film Festival, ediția a 9-a – s-a adunat publicul fidel, fani ai trupei, dar și mulți simpatizanți ai poziției categorice a trioului britanic împotriva naționalismului, a pericolului rusesc, a extremismului și fascismului insinuat în Europa ultimilor ani.
Un concert într-un moment suspendat: Germania trecuse cu bine de alegerile anticipate și reușise să fenteze pericolul AfD, România tocmai votase, iar Europa statea cu sufletul la gură în așteptarea rezultatelor din Polonia, care tocmai se pregătea de scrutinul național. Pe scenă, The Tiger Lillies au adus ultimul lor album – Thank You and Goodnight, lansat anul acesta, un album inspirat de tiranii contemporani care provoacă suferință și se autoiluzionează totodată că ar reprezenta salvarea umanitații.
Albumul – ce continuă tradiția trupei de a aborda subiecte avangardiste cu ironie, inteligență și profunzime – a fost lansat în ediție limitată, inclusiv 350 de exemplare în culoarea „bloody pink„, dintre care primele 50 au fost numerotate și semnate de trupă. Lansarea a fost însoțită de un spectacol intitulat A Macbeth Song, regizat de Oriol Broggi, prezentat la La Perla 29 în Barcelona, unde trupa a performat inclusiv piese din noul album.
The Tiger Lillies nu e cunoscută doar pentru universul său muzical straniu, ci și pentru pozițiile civice clare. Într-un spațiu artistic în care multe voci aleg neutralitatea, membrii trupei vorbesc deschis despre pericolul naționalismului, despre fascismul care se reinventează, despre Brexit, Trump și Putin. O fac pe scenă, dar și în afara ei – prin declarații, postări pe social media și luări de poziție care nu lasă loc de ambiguitate.
De altfel, piesa Hell is Empty a celor de la The Tiger Lillies reia obsesiv versul „Hell is empty and all the devils are here” – „Iadul e gol și diavolii sunt toți aici”. Nu e o invenție a trupei, ci o parafrază după William Shakespeare, care în Furtuna surprindea ideea că răul nu se află într-un loc îndepărtat, ci chiar în oameni și în societățile lor. În versiunea The Tiger Lillies, cu vocea inconfundabilă a lui Martyn Jacques și armoniile disonante ale trupei, cuvintele capătă o forță actuală: o imagine muzicală a lumii de azi, unde demonii nu mai stau în mitologie, ci circulă printre noi, în politică, în stradă, în fiecare decizie greșită.
Fiecare operă de artă este, în esență, un act politic, este opinia cantautorului Martyn Jacques. Poate din această cauză The Tiger Lillies își încheie concertele strigând „FUCK PUTIN!”, lalolată cu publicul lor. Pentru band, gestul nu e doar un act de revoltă, ci o declarație de solidaritate și de luciditate politică.
Am fost în Expirat pe 31 mai și am strigat împreună cu ei: ”Fuck Putin!” . După concertul lor de la București, într-un climat politic european fragil, i-am invitat pe cei de la The Tiger Lillies la un dialog despre artă și responsabilitate. A răspuns Martyn Jacques, solistul trupei, cu ceva întârziere, datorată concertului lor european. Ceea ce urmează este o conversație despre ce înseamnă să nu-ți fie frică să spui lucrurilor pe nume – chiar și atunci când o faci cântând la acordeon.
O conversație cu Martyn Jacques, solistul The Tiger Lillies, despre tiranie, umor și artă în vremuri întunecate.
Muzica voastră combină elemente grotesc cu o empatie profundă – cum decideți ce povești merită să fie spuse pe scenă?
Prioritatea principală este să spui o poveste bună. Unele povești îi fac pe oameni să râdă. Altele îi fac să plângă. Scopul e să stimulezi emoția. Sunt, de asemenea, foarte confortabil să-i fac pe oameni să se simtă inconfortabil. Îmi place să amestec lucrurile.
Într-o lume dominată de divertismentul comercial, ce înseamnă pentru voi să rămâneți „inconfortabili” și anti-mainstream?
Aș fi putut fi foarte fericit să fiu mai mainstream, dar nu am vrut niciodată să fac compromisuri. Îmi place să șochez, să derutez. Cred că e mult mai ușor să-i faci pe oameni fericiți, să zâmbească, să danseze. Și îmi place și asta. Dar am tendința să merg prea departe. Și asta înseamnă că am mai puțin succes.
The Tiger Lillies au fost comparați cu Brecht și Weill, dar și cu artiști punk. Vă considerați o formă de rezistență culturală?
Cred că atunci când eram mai tânăr, da. Eram destul de furios, destul de amar, „fuck the mainstream”. Pe măsură ce am îmbătrânit, m-am săturat să fiu furios. Nu vreau să fiu alienat. Acum sunt doar bucuros să-i derutez, să-i dezorientez și poate să-i distrug, ha-ha!
Cel mai recent album The Tiger Lillies, Thank You and Goodnight (2025), abordează teme precum moartea, vinovăția și autoiluzia tiranilor. Ce v-a inspirat în acest proiect? E o reflecție directă asupra figurilor politice contemporane sau mai degrabă o meditație personală despre sfârșit și responsabilitate?
Este, în principal, despre compararea lui Macbeth cu Putin. De fapt, există o diferență: Macbeth și-a ucis multe dintre victime cu mâna lui, Putin îi pune pe alții să facă asta pentru el.
Ați luat în mod constant poziție pe rețelele sociale împotriva ascensiunii extremei drepte în Europa. Ce v-a determinat să ieșiți atât de ferm din zona artistică și să adoptați un discurs civic direct, chiar militant?
Partenera mea organizează un festival de film ucrainean. Am văzut 30 sau 40 de filme ucrainene. Am o perspectivă foarte clară asupra cumplitei nedreptăți a agresiunii ruse împotriva Ucrainei. Nu puteam să stau deoparte și să nu spun nimic.
Când priviți către țări precum România, Polonia, Germania sau Franța, aflate în pragul unui val reacționar, cum răspundeți – atât artistic, cât și civic?
Mi se pare destul de clar că nu există nimic mai rău decât să trăiești într-un stat totalitar, cu un dictator. Nu sunt fan al capitalismului corporatist, dar să trăiești într-o democrație unde există alegeri mi se pare ceva pentru care merită să lupți.
În piesele voastre, fascismul este tratat cu ironie, sarcasm și groază. Credeți că râsul poate fi o formă eficientă de rezistență politică?
Trebuie să distrezi. Cel mai rău lucru pe care-l poți face este să plictisești oamenii de moarte. Să râzi de dușmanii tăi pare să-i enerveze, așa că da, cred că e o armă destul de eficientă.
The Tiger Lillies a întâmpinat vreodată cenzură sau reacții ostile din cauza pozițiilor voastre anti-extremiste? Mă gândesc, de exemplu, la incidentul din Atena, când concertul vostru pro-Ucraina a fost anulat în ultimul moment din cauza presiunii unor grupuri locale. Cum ați trăit acel moment și ce spune el despre climatul ideologic actual din Europa?
Am auzit, de fapt, că persoana care a organizat concertul – un anarhist și comunist – a fost bătută pentru asta. Mi se pare destul de clar că încercările lor de cenzură arată limpede că politica lor este inacceptabilă într-o societate liberă.
Există vreo formă de naționalism pe care o considerați inofensivă? Sau, în cele din urmă, orice naționalism este exclusivist și periculos?
Am stat în fața a 15.000 de oameni fluturând steaguri georgiene. A fost probabil cea mai bună noapte din viața mea, mai ales la final, când am strigat „Fuck Putin!”, iar acei 15.000 de oameni s-au alăturat.
Ați descris Brexit-ul drept o crimă împotriva tinerilor muzicieni. Ce ați pierdut voi – sau scena muzicală britanică – de la ieșirea din Uniunea Europeană?
Face mult mai dificilă călătoria. Dacă ești un muzician tânăr și necunoscut, turneele devin foarte greu de realizat.
Din perspectiva voastră artistică, cum priviți fenomenul Trump și mișcarea MAGA? Ce asemănări vedeți cu ceea ce se întâmplă în Europa?
Sunt foarte sceptic. Cred că va vinde Ucraina pe nimic.
Dacă ați scrie o piesă despre America de azi, ce personaje ar apărea în ea? Cine ar fi clovnul, cine tiranul și cine victima?
Poate Trump este clovnul care poate deveni tiran, iar poporul lui este victima.
Credeți că extrema dreaptă globală este alimentată de aceleași frustrări peste tot – sau fiecare țară își are propriii demoni?
Toți au crucile lor de dus, adesea istorice.
Albumul The Tiger Lillies Ukraine a fost un gest puternic de solidaritate. Ce înseamnă pentru voi ca muzica să ajute direct – nu doar simbolic?
Fiecare trebuie să facă ce poate. Eu sunt muzician. Trebuie să încerc să susțin țările atacate de fascism.
Care este cea mai emoționantă reacție pe care ați primit-o de la cineva care v-a ascultat într-un context politic tensionat sau represiv?
Mi se umezesc ochii uneori când oamenii vin să-mi mulțumească pentru sprijin. Iranieni, ucraineni, georgieni – toți m-au adus aproape de lacrimi.
Mai pot artiștii provoca revoluții în epoca algoritmilor și a rețelelor sociale? Sau scena este ultima redută autentică a protestului?
Nu sunt sigur că sunt calificat să răspund la întrebarea asta. Știu doar că scena este un loc grozav din care să protestezi.
Dacă ați putea scrie o ultimă piesă pentru o lume care se destramă sub greutatea urii, fricii și ignoranței – ce instrument ați alege să o însoțească și care ar fi primul vers?
Cred că aș alege cimpoaiele scoțiene: „stupidity has one…”
*foto copertă: Facebook The Tiger Lillies
**ilustrații – Martyn Jacques care este un artist complex: pictează, ca o extensie a universului lui artistic, creează desene grotesc-satirice, în același spirit cu muzica sa, și – de cele mai multe ori – imaginează coperțile albumelor The Toger Lillies
