Personaje suspendate, atmosferă de reverie, simboluri care par venite dintr-o memoriea unor lumi ascunse: aceasta este lumea recognscibilă a ieșeanului Felix Aftene (n. 1972, Vaslui). Figurile sale meditează, privesc, așteaptă, uneori zâmbesc cu o ironie discretă. În această perioadă, artistul poate fi “vizitat” de-a dreptul la Art Safari New Museum, în noul spațiu din Piața Amzei, unde expune „Jurnal”, un proiect care și-a mutat atelierul propriu în spațiul expozițional și a transformatv lucrările într-o formă de autobiografie fragmentată.
În peisajul generației formate după 1990, numele lui Felix Aftene ocupă un loc distinct în pictura contemporană românească. Pictura, desenul și grafica sunt mediile prin care imaginile sale aduc împreună mitologia, iconografia religioasă și fragmente din cultura vizuală contemporană, păstrând permanent legătura cu figura umană.
Formarea artistică i s-a desăvârșit la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, Secția Pictură, într-o perioadă în care școala ieșeană păstra încă o puternică tradiție figurativă. După absolvire, alegerea de a rămâne la Iași a însemnat construirea unui parcurs artistic și universitar legat de oraș. Astăzi predă la aceeași instituție, ca profesor universitar în cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design, fiind de ani buni prezent în viața culturală ieșeană.
De-a lungul timpului, lucrările sale au fost expuse atât în România, cât și în străinătate, pe simezele unor galerii importante și în muzee de artă contemporană din Europa și Statele Unite. Picturile și sculpturile sale se regăsesc astăzi în colecții private, muzeale și corporative.
Spațiile simbolice sau onirice, referințele religioase și mitologice, accentele de ironie și cultură pop, atmosfera aflată undeva între melancolie și grotesc alcătuiesc un univers vizual recognoscibil aproape imediat. Criticii spun adesea că lucrările sale construiesc o lume „între vis, memorie și alegorie”. Inclusiv expozițiile sunt gândite ca proiecte conceptuale, în care lucrările comunică între ele și dezvoltă o logică proprie.
Printre personajele care apar frecvent în picturile sale se află figuri ce par desprinse dintr-o poveste, deși punctul de plecare rămâne aproape întotdeauna realitatea imediată: oameni observați în viața de zi cu zi, chipuri întâlnite întâmplător, gesturi reținute din memorie. Unele compoziții păstrează ecouri de icoană sau frescă, reinterpretate într-o cheie contemporană. Privind mai mult timp lucrările sale, ai senzația unei lumi cu propriile reguli și propriile simboluri. În timp, această lume s-a așezat într-o mitologie personală solidă și recognoscibilă.
Jurnalul de la Art Safari
„Jurnal”, proiectul prezentat acum la Art Safari, are ceva diferit față de expozițiile clasice ale lui Felix Aftene. Nu funcționează ca o simplă selecție de lucrări, așezate cronologic sau tematic, ci ca o intrare directă în mecanismul interior al atelierului său. Picturi vechi și recente, sculpturi, obiecte, fragmente de univers personal și personaje revenite din cicluri diferite coexistă în același spațiu, ca și cum timpul s-ar comprima.
De fapt, „Jurnal” vorbește despre felul în care un artist trăiește printre propriile imagini. În atelier, lucrările nu sunt izolate. Unele se privesc între ele, altele se contrazic, unele revin după ani în altă formă. Tocmai această logică fluidă încearcă să o aducă Aftene în spațiul expozițional din Piața Amzei. Vizitatorul nu are senzația că parcurge o retrospectivă ordonată, ci mai degrabă că intră într-o memorie vizuală încă activă. E un voyeur într-o curbă temporală.
Experiența sa de scenograf se simte foarte puternic aici. Spațiul este construit aproape teatral, cu relații atent controlate între obiecte, lumini și volume. Uneori ai impresia că personajele sale locuiesc efectiv încăperea și că expoziția funcționează ca o scenă în care imaginile continuă să joace, chiar și atunci când privitorul le admiră.
Titlul nu e întâmplător. „Jurnal” nu documentează evenimente sau biografie în sens clasic, ci urmărește urmele lăsate de imagini în timp: obsesii care revin, simboluri care migrează dintr-un tablou în altul, figuri care îmbătrânesc odată cu autorul lor. În fond, expoziția pare să spună că atelierul unui artist este poate cea mai sinceră formă de autobiografie.
Mustața lui Dali și alte culori
Există în traseul lui Felix Aftene și proiecte care refuză să rămână într-un singur limbaj artisticși transced către celelalte arte. „Mustața lui Dalí și alte culori” este unul dintre ele. Totul a pornit de la o serie de picturi – imagini care aveau deja aerul unor povești neterminate, populate de personaje stranii, fragile sau ironice, de animale fantastice și simboluri care păreau să ascundă o intrigă. Din aceste lucrări s-a născut apoi un volum realizat împreună cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici, într-o formulă originală: literatura nu a inspirat pictura, ca în alte cazuri, ci a venit după ea, încercând să intre în lumea imaginilor și să le continue.
Mai târziu, proiectul a căpătat și o dimensiune muzicală. Compozitorul Paul Pintilie a transformat atmosfera tablourilor și a textelor în compoziții care funcționează ca niște ecouri sonore ale universului lui Aftene. În felul acesta, „Mustața lui Dalí” a devenit un teritoriu de întâlnire între pictură, literatură și muzică, un spațiu în care imaginile continuă să se transforme și să genereze alte forme de expresie.
De fapt, proiectul spune foarte mult despre felul în care funcționează imaginarul lui Felix Aftene. Personajele sale par rareori închise definitiv într-un tablou. Ai impresia că fiecare lucrare păstrează în interiorul ei o poveste, o scenă sau o muzică încă nerostită complet.
Orizont
Această nevoie de a ieși din limitele unui singur limbaj artistic apare și în proiectul „Orizont”. De data aceasta, direcția s-a inversat: Felix Aftene a invitat mai mulți scriitori să trimită câte o frază, un gând sau o imagine literară, iar el a construit apoi lucrări pornind de la acele texte. Dacă în „Mustața lui Dalí” literatura venea după pictură, aici pictura a intrat într-un dialog direct cu cuvântul scris.
Interesant este că Aftene nu „ilustrează” propriu-zis citatele. Frazele devin puncte de pornire pentru o altă lume vizuală, trec prin filtrul propriului imaginar și se transformă în personaje, simboluri și atmosferă. În fond, toate aceste proiecte par să vorbească despre aceeași nevoie: aceea de a lăsa imaginile să circule dintr-un limbaj în altul și de a construi punți între arte.
„Nimeni nu a văzut un înger, dar toți îl recunoaștem imediat”
Am stat de vorbă cu Felix Aftene despre îngerii și demonii care îi traversează pictura, despre memoria imaginilor și despre lumea stranie care se construiește, în timp, în spatele personajelor sale:
Îți amintești primul desen care ți-a dat sentimentul că „se întâmplă ceva”?
Primul meu desen l-am făcut cu bunica, la Valea lui Darie, unde am crescut încă de la trei luni. Am fost un „decrețel” abandonat în paradis, mama a trebuit să se întoarcă la fabrica de confecții din Vaslui unde avea de îndeplinit planul cincinal.
Desenul s-a născut dintr-un joc simplu: cifrele 6, 4 și un 3 pe dos, așezate vertical, formau un chip de om. M-a fascinat cum apare un portret din niște semne abstracte, în fond, nu e acesta și misterul oricărei imagini?
Apoi desenam cu tata la concurență bibelourile din casă. Talentul pentru linie cred că l-am moștenit de la mama, care are și astăzi o caligrafie impecabilă.
Ce ai moștenit din universul părinților tăi? A existat și o formă de frondă?
Tata a fost șofer de autobuz, mama confecționară fruntașă. O familie simplă, urmași de răzeși cum scria la primaria comunei bunicilor mei în documente, fără legătură directă cu arta.
Am moștenit de la ei o etică a rigorii și o relație neconflictuală cu realitatea. Nu am simțit nevoia de a mă opune acestui fond, el nu era rigid, ci formator. Dacă există o mică diferență între lumea lor și a mea, ea ține de transpunere.
Personajele tale par recurente. Există un „actor interior”?
Există o instanță recurentă, dar nu o identitate stabilă și asta diferă de la un proiect la altul. Personajele sunt adesea reprezentate cu ochii închiși sau, simbolic, deschiși pe dinăuntru.
Privirea este mutată spre interior, spre un spațiu în care imaginea se construiește prin experiență, nu prin observație. Nu este autobiografie, ci un dispozitiv de mediere între interior și exterior.
Sunt aceste figuri îngeri, demoni sau oameni suspendați?
Îngerii sunt ființe imaginare, evident, dar de o importanță majoră pentru mine, tocmai pentru că lumea imaginară nu e mai puțin importantă decât cea reală. Poate e chiar mai locuibilă și reconoscibilă pentru toată lumea. Nimeni nu a vazut un înger cu adevărat, dar toți il recunoaștem imediat.
Figurile mele nu ilustrează categorii, ci anulează clasificarea. Funcționează într-un spațiu de indeterminare care nu e lipsit de sens, ci, dimpotrivă, încărcat de multiple valențe.
Îngerii tăi nu sunt solemni. Ce fac ei, de fapt?
Și-au suspendat funcția tradițională. Nu mai sunt actanți ai unei ordini transcendente, ci martori ai unei stări. Sunt unitatea de măsură a lumii descrise pe pânză. Ce ar fi un peisaj frumos fară percepția omului?
„Vestitorii” tăi ce anunță? Există un mesaj?
Nu anunță ceva concret. Sugerează că există ceva mai mult decât se vede. Nu transmit un mesaj precis, ci creează o stare de așteptare, de reverie. Și cred că acesta este unul dintre cele mai sincere lucruri pe care le poate face o imagine.
Există o logică internă în universul tău vizual?
Da, există o logică, dar nu una explicată în cuvinte. Ține de felul în care elementele se leagă între ele, nu de sensul fiecăruia separat. Este o ordine care nu se spune clar, dar se simte, ca atunci când auzi o voce dintr-o altă cameră și știi că e cineva acolo, chiar dacă nu înțelegi ce spune.
Peștii și păsările sunt figuri de graniță?
Da, evident. Peștii și păsările trec dintr-un mediu în altul, din apă în aer, dintr-un spațiu în altul și tocmai asta le face speciale. Nu sunt simboluri cu un singur sens fix. Mai important este că fac legătura între lumi, că pot fi în același timp aici și dincolo.
De unde vine atracția pentru iconografie și mitologie?
Din faptul că acestea sunt forme de organizare a sensului pe termen lung.
Nu le folosesc ca repertoriu, ci ca infrastructură invizibilă. Ele dau consistență imaginii fără a o constrânge, ca un schelet care permite mișcarea, și îi dă sens.
Ce te-a dus spre sculptură?
La Liceul de Artă, în anii ’80, am modelat pentru prima dată și am fost fascinat. Eram la secția pictură, dar profesorii de modelaj au remarcat interesul meu pentru formă.
Mai târziu, înainte de doctorat, tema propusă a vizat artiști care au lucrat simultan în bi și tridimensional, de la Michelangelo la Picasso, Modigliani, Matisse, Dali, pană la artiștii contemporani. Sculptura nu a fost o schimbare de direcție, ci o extindere firească. A fost și o necesitate de a palpa forma.
Picasso spunea: “Sculptura este cel mai bun comentariu pe care un pictor îl poate face la o pictură”.
Ce înseamnă pentru tine sculptura ca „pictură pentru orbi”?
Sculptura implică o percepție corporală, nu doar vizuală, nu o privești doar, ci o simți ca prezență în spațiu. De aceea cere o altă formă de atenție, mai directă și mai apropiată de experiență decât de reprezentare.
Lucrez cu bronz polisat până la efect de oglindă, pe care îl completez cu un turcoaz obținut prin oxidare controlată. Acest contrast, între auriu și turcoaz, (între neted și rugos) trimite la cromatica artei bizantine și are un rol esențial în construcția lucrării.
Cum îți influențează materia gândirea formei?
Materia introduce rezistență și, odată cu ea, un contact real cu lucrul concret. Ideea nu mai rămâne abstractă, ci este obligată să se confrunte cu limitele.
Forma nu este doar gândită, ci apare din dialogul dintre intenție și această constrângere. De aceea, volumele din bronz sunt așezate pe postamente din fier ruginit, tratate cromatic într-o nuanță apropiată de pielea de Cordoba, o opoziție asumată între nobil și ignobil care face parte din construcția lucrării.
Turcoazul oxidului pare recurent. E un liant?
Da, dar nu doar cromatic. Este un semn al timpului. Oxidarea este o transformare, iar culoarea ei devine o formă vizibilă a duratei.
Funcționează ca un element de coerență între medii și etape diferite ale parcursului meu.
De ce „Jurnal” acum? De ce Art Safari?
Instalația pornește de la realitatea atelierului, un spațiu în care lucrări vechi și recente din multiple cicluri și perioade coexistă alături de obiecte fără o ordine cronologică, într-un prezent continuu.
Mutarea atelierului meu la Art Safari în noul spațiu din Piața Amzei a impus o altă logică a relațiilor dintre lucrări. Arhitectura a devenit un element activ. Experiența mea de scenograf m-a făcut să privesc spațiul ca pe o scenă. „Jurnalul” nu documentează ci reconfigurează un spațiu instalativ.
Cum vezi relația dintre Iași și București?
Iașiul este acasă. Acolo m-am format. Bucureștiul este o atracție constantă încă din studenție.
Această dualitate este fertilă și necesară.
Ce mai pot oferi pictura și sculptura într-o lume digitală?
Pictura și sculptura oferă, înainte de toate, o experiență directă. Obiectul real are greutate aparte, volum, energie, lucruri pe care mediul digital nu le poate reda la fel, nici nu cred că este cazul. Nu este vorba de o opoziție, ci de o diferență. Frumusețea constă aici în diversitate.
Arta explică lumea sau o face suportabilă?
Arta nu explică lumea în mod direct și nici nu oferă răspunsuri clare. În schimb, creează un spațiu în care lucrurile pot fi înțelese altfel, mai personal și mai nuanțat și de cele mai multe ori îi dă un sens. E ca atunci când prin intermediul unei metafore înțelegem mai profund un fapt. Nu este doar un refugiu în fața realității, ci și un mod de a o privi, de a o accepta și de a o asuma. De cele mai multe ori spun că arta pentru mine este o filosofie de viață.
Dacă ar rămâne doar lucrările, fără texte, ce ai vrea să transmită?
Aș vrea ca privitorul să simtă că face parte din imagine, să îi completeze lumea interioară, nu doar că o privește, să fie implicat, nu simplu spectator.
Ce nu ți-a spus încă nimeni, dar ai fi vrut să auzi?
Mi-ar fi plăcut să aud că lucrările mele nu generează doar sens, ci și memorie.
Felix Aftene a fost invitatul Vorbitorincilor Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea, iar povestea lui o puteți asculta și aici .
