Ce caută un cocoș în Hamlet’s Clouds: experimentul lui Eugenio Barba la Grivița 53

Hamlet’s Clouds la Grivița 53

Ați mai fost la un spectacol la care intrați ca spectator și ieșiți cu senzația că ați fost călători în timp, luând parte la ceva mai vechi decât teatrul? Cam asta s-a întâmplat la mini-stagiunea dedicată lui Eugenio Barba, găzduită de Teatrul Grivița 53. Un regizor legendar în București, împreună cu actorii de la nu mai puțin renumitul Odin Teatret și un mod inovativ de a face teatru.

Ce este, de fapt, Odin Teatret?

Odin Teatret este un laborator viu care a revoluționat arta spectacolului în secolul al XX-lea. A fost fondat în 1964, la Oslo, de către Eugenio Barba , care fusese ucenicul lui Jerzy Grotowski, unul din inițiatorii teatrului experimental. Primele audiții au fost făcute cu tineri care fuseseră respinși de școlile oficiale de teatru. De aici și numele: un grup de „outsideri” care căutau o altă cale.

În 1966, trupa s-a mutat în micul orășel danez Holstebro, transformând o fermă veche într-un centru mondial al cercetării teatrale. Acolo au creat o „insulă” unde actorii trăiesc, se antrenează și creează împreună zeci de ani (unii sunt în trupă de peste 50 de ani, precum Else Marie Laukvik sau Julia Varley, prezente și ele pe scena de la București.

Fondator al Odin Teatret, una dintre cele mai influente companii independente din lume, Barba este și creatorul conceptului de teatru antropologic.

Odin Teatret este „casa” ISTA (International School of Theatre Anthropology). Actorii Odin au un antrenamentul fizic și vocal renumit prin dificultate și precizie și își gestionează singuri totul, de la regie și costume. Au călătorit în toată lumea (Bali, India, Japonia, Brazilia) pentru a găsi principiile comune ale prezenței scenice, indiferent de cultură.

Barba a definit Odin Teatret ca aparținând „celui de-al Treilea Teatru” – un teatru care nu este nici comercial (pentru bani), nici instituțional (subvenționat de stat și rigid), ci un teatru creat din necesitate interioară, ca mod de viață.

În prezent, deși structura administrativă s-a schimbat recent, spiritul Odin continuă prin proiecte precum Hamlet’s Clouds, care rămân mărturii ale unei rezistențe culturale unice.

Întâlnirea

Înainte de Hamlet’s Clouds, în foaier, Chris Simion-Mercurian ne-a spus ceva care, la momentul respectiv, părea doar o curiozitate: Barba a întrebat dacă are idee cine suntem, ce meserii avem, care e media de vârstă.

Apoi înțelegi de ce. Pentru că Eugenio Barba nu își dorește un public anonim. Ne întâmpină personal la intrarea în sală, ne privește pe fiecare în ochi, cu unii mai schimbă o vorbă și ne conduce la locurie dispuse intr-o parte si în alta a scenei cu cel mai firesc mod cu putință. Să fi fost cel mult 50 de spectatori.

Ai impresia că nu intri într-un spectacol, ci cumva într-o relație.

Hamlet’s Clouds – ca o țesătură prin care se întrezărește povestea

Dacă vă duceți la spectacol cu gândul unui clasic Shakespeare, luați-vă gândul: „Hamlet’s Clouds” nu este Hamlet. Sau, mai corect spus, este un Hamlet desfăcut în bucăți și recompus altfel, într-un soi decolaj performativ: fragmente, voci, gânduri, gesturi, sunete, memorie apar și dispar de pe scenă, intrigându-te serios.

Barba îl numește „un spectacol antropologic”. E mai aproape de un ritual decât de o montare clasică.

„Hamlet’s Clouds” este dedicat lui Hamnet, fiul lui William Shakespeare, mort la 11 ani, și, prin extensie, tuturor copiilor care nu au ajuns la maturitate, numiți de regizor ”tinerii fără viitor”.

Norii

Titlul funcționează în două direcții: norii cerului ca loc unde ajung sufletele pure, dar și „cloud”-urile memoriei, acolo unde rămân suspendate atât poveștile, cît (mai ales) absențele.

Spectacolul plutește între aceste două sensuri. Nu există fir narativ clar, însă există o acumulare constantă care irumpe nu într-un deznodământ, cum în mod normal ai anticipa, ci într-o experiență comună a morții cuiva apropiat pe care e imposibil să nu o fi trăit careva dintre spectatori. E ca o densitate emoțională care se depune, strat peste strat, până când spectacolul ajunge să te locuiască.

Doliul

Intercalate în spectacol, aceste momente schimbă complet registrul.

La Barba nu există un „soundtrack” în sens clasic. E vorba mai mult de o partitură vocală organică, construită de actori, în care bocetele, incantațiile și fragmentele melodice devin personaje distincte, de-a dreptul.

În reprezentațiile din România, această partitură capătă inflexiuni recognoscibile. E o formă de „troc cultural”, așa cum îl practică Barba, în sensul că reprezentația nu vine prestabilită, ca un produs închis, ci se deschide către regiunea în care ajunge și preia din sensibilitatea lui. Astfel, cântecul de leagăn transformat în bocet nu mai e un banal element etnografic, ci o punte dintre ritualul de doliu de tema spectacolului (copiii dispăruți), tragedia mutându-se dintr-o poveste individuală într-una colectivă, universală.

Poate și de aceea, în acest context, Ofelia nu mai este doar personajul fragil din periferia textului shakesperian, ci devine purtătoarea doliului. Și când ea, iar nu Hamlet, rostește „A fi sau a nu fi?”, întrebarea nu mai e meditația filosofică a unui prinț, ci o voce care pendulează la granița dintre viață și moarte. Dacă adaugi întreaga atmosferă funebră, replica celebră devine o introspecţie împărtăşită nefiinţei ce e pe cale de a deveni Ofelia însăşi.

Deși actorii sunt aceiași, „temperatura” emoțională și referințele sonore se mulează pe specificul locului pentru a transforma reprezentația într-un ritual viu. Așadar, să nu vă fie cu mirare să auziți fado, dacă spectacolul s-ar juca în Portugalia ori rezonanțe din ritualurile de trecere polineziene, dacă s-ar juca la Manila sau Bali. În Danemarca (țara de adopție a Odin Teatret), accentul cade mai mult pe o răceală nordică a sunetului, iar în Italia, vocea poate căpăta accente de lamento mediteraneean în repreyentaţiile gândite de Eugenio Barba.

Barba crede că teatrul este o comunitate mică (o insulă) care călătorește. Trocul este modul prin care această insulă „acostează” și creează o legătură reală cu țărmul, evitând turismul cultural superficial.

Mai mult ca actorii

Actorii de la Odin Teatret nu joacă în sensul clasic. Ei funcționează ca instrumente extrem de precise, unde fiecare gest este controlat, fiecare schimbare de ritm are sens prestabilit.

În ”Hamlet’s Clouds”, acest lucru devine evident prin prezența Juliei Varley, colaboratoarea de o viață a lui Barba, un fel de ax invizibil al spectacolului. Vocea ei se modulează în registre foarte joase, apoi urcă brusc spre strigăt, un tip de emisie care trimite direct la ritual, nu la muzică. Sunt momente în care vocea ei nu mai are nevoie de cuvinte. Jelește în mai multe limbi deodată.

În acest univers sonor, viorile devin și ele personaje care poartă cu ele oameni dansând (nu invers), ca o extensie a sunetului lor. Muzica și gestul devin inseparabile, ca și cum fiecare notă ar avea o greutate fizică, ce atârnă deodată cu trupurile ce o creează.

În jurul acestui nucleu, distribuția funcționează ca un sistem de umbre și apariții. Talentata Antonia Cioază (actriță româncă ce face parte din trupa Odin Teatret din 2022) construiește o Ofelie minunată, eterică, asemenea unei fantasme, plutind intermitent, ca un soi de glitch – apare și dispare, rămășiță a unei amintiri pe care o tot cauți în memorie, dar nu vrea să ți se arate cu totul.

„Cuuucuuuuriguuuu!!!”

Și apoi apare acel moment straniu: „Cuuuucuriguuuu!”. Acum, pe bune: cine l-ar fi văzut pe Hamlet (Jakob Nielsen) într-un picior, strigând din toți plămânii: „Cuuuucuriguuuu!” pe scena de la Grivița 53? Un sunet care pare, la prima vedere, aproape nepotrivit.

Dar nu e întâmplător. În textul lui Shakespeare, cântatul cocoșului marchează granița dintre noapte și zi, momentul în care spiritele dispar, iar lumea revine la ordinea ei. Este semnalul trecerii. În actul întâi, în prima scenă, când garda de noapte și Horatio se întâlnesc cu stafia tatălui lui Hamlet, aceasta dă semne că vrea să vorbească. Însă, exact în acel moment, se aude un cocoș cântând, iar fantoma „tresare ca un lucru vinovat” și dispare imediat.

Se știe că, în tradițiile populare din întreaga lume, spiritele pot umbla pe pământ doar sub protecția întunericului. Cântecul cocoșului anunță răsăritul, forțând orice spirit rătăcit să se întoarcă în „închisoarea” sa. Chiar unul dintre soldați, în textul shakesperian, explică la un momet dat faptul că acest cântec al cocoșului are o putere sacră și că, în preajma Crăciunului, cocoșul cântă toată noaptea, pentru ca vrăjitoarele și spiritele rele să își piardă puterile. Pe de altă parte, și Ofelia integrează în replici expresia „By Cock” în cântecele ei, folosind un joc de cuvinte care în epoca elisabetană era atât un jurământ mascat, cât și o aluzie vulgară.

Dincolo de toate acestea, există și o aluzie la biblica Lepădare a lui Petru (care s-a dezis de Iisus de trei ori înainte de cântatul cocoșului), sugerând tema trădării care domină în ”Hamlet”.

În spectacolul lui Barba, acest „Cucurigu!” este transformat dintr-un sunet naturalist într-unul ritualic, reprezentând granița dintre viață și moarte sau dintre vis și realitate. Pentru regizor, interjecția punctează urgența timpului și faptul că „norii” memoriei (metafora din titlu) se pot risipi oricând la lumina adevărului. Totodată, „Cucurigu!” lui Hamlet e un gest tipic pentru Barba: introduce un element aparent străin pentru a evita solemnitatea totală și pentru a menține spectacolul viu, imprevizibil.

Ce rămâne

„Hamlet’s Clouds” nu este un spectacol pe care să-l povestești ușor și îți schimbă puțin relația cu teatrul.

La final, același gest: Barba stă în foaier la Grivița 53 și îți mulțumește că ai fost acolo. La 90 de ani, nu există nimic „ceremonial” sau muzeal în prezența lui. Este viu, atent, curios. Mai prezent decât mulți artiști aflați la mijlocul carierei.

Eugenio Barba chiar te împinge spre etichete „grele”, dar tocmai aici e șmecheria: nu prea stă în ele.

*sursa foto: Darius Hristu pentru Teatrul Grivița 53