Pe 28 noiembrie, Sala Radio din București găzduiește Vienna X Gershwin, un concert în care pianistul Ioan-Dragoș Dimitriu va urca pe scenă alături de zece muzicieni ai Wiener KammerOrchester, Orchestra de Cameră a Vienei. Beethoven și Gershwin se vor întâlni într-un program interpretat pe un Bösendorfer Imperial, un pian de concert readus la viață special pentru această ocazie, după 15 ani în care nu a mai fost folosit.
Ioan-Dragoș Dimitriu este pianist, născut la Brașov, format la Viena, cu un debut internațional la doar 20 de ani, pe scena Filarmonicii din Berlin, interpretând Concertul nr. 5 pentru pian de Beethoven – „Imperialul” de Beethoven.
La Viena a înființat o orchestră de tineret care a adunat 250 de muzicieni din 17 țări și a ajuns pe scena celebrului Musikverein. A fondat o agenție de impresariat, a organizat concursuri internaționale și a descoperit că muzica înseamnă nu doar talent, ci și capacitatea de a aduce oameni împreună. Tot acolo a avut ocazia să cânte pe instrumente la care cântaseră Beethoven, Brahms și Schumann și a descoperit și o altă lume a muzicii: cea a organizatorilor, a instituțiilor și a oamenilor care fac posibile concertele.
Întors în România, a devenit, la 29 de ani, cel mai tânăr director din istoria Filarmonicii Brașov. A descoperit astfel și cealaltă față a culturii: bugete, administrație, relația cu autoritățile și dificultatea de a schimba instituții cu tradiție. În paralel, a fondat și dezvoltat festivaluri și proiecte culturale, de la TAMTAM, la Brașov, până la Sound District Floreasca, în București. Astăzi este și director de dezvoltare și inovare al Festivalului SoNoRo.
Ioan-Dragoș Dimitriu face parte dintr-o generație de muzicieni care nu mai așteaptă doar să fie invitați pe marile scene, ci încearcă să creeze ei înșiși scene, instituții și public. Iar una dintre preocupările sale este să scoată muzica clasică din cercul relativ restrâns al cunoscătorilor și să o ducă în școli, pe străzi și în viața orașelor.
Am vorbit despre copilăria unui pianist, școala de la Viena, întâlnirea cu instrumentele marilor compozitori, dar și despre cât de greu este să construiești proiecte culturale în România:
Dragoș, am citit că ai început să cânți la pian la șase ani. Cum s-a întâmplat? A fost dorința ta sau a părinților? Exista deja muzică în familie?
Ioan-Dragoș Dimitriu: La cinci ani îmi doream deja să devin dirijor. Aveam un pian în casă, iar fratele meu începuse lecțiile. Ascultam împreună muzică și nu puteam accepta ca el să învețe să cânte, iar eu nu. Voiam să aud muzica de pe discuri cântată de mine. Părinții mi-au spus să aștept până la șase ani. I-am bătut însă atât de mult la cap, încât am negociat câteva lecții mai devreme. Cred că a fost una dintre primele mele negocieri reușite.
Tata era fizician și cânta extraordinar la chitară. Și acum mă emoționez când îmi amintesc cum ne cânta. Sunt unele sunete care rămân cu tine toată viața. Mama, învățătoare, a încercat să mă învețe să cânt cu vocea. Dar copiii ascultă de oricine, numai de părinți nu. Așa că, spre regretul meu, am ratat ocazia.
La un moment dat, ai trecut de la Liceul de Muzică la Colegiul Honterus. De ce ai făcut această schimbare? Simțeai că ai nevoie și de altceva în afara muzicii?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Am început, de fapt, la Honterus, din clasa I. Studiam pianul în paralel și participam la olimpiade prin Liceul de Muzică, drept elev extern. Când am ajuns la liceu, regulile s-au schimbat: elevii externi nu mai puteau participa. Îmi amintesc bine cât de nedrept mi s-a părut.
Pentru că olimpiadele contau mult pentru noi, m-am transferat doi ani la Liceul de Muzică. Ulterior, câteva experiențe mi-au zdruncinat încrederea în corectitudinea competițiilor. Am avut sentimentul că uneori contau și familia sau relațiile, nu doar felul în care cântai. Am preferat concursurile internaționale și m-am întors la Honterus.
Acolo am câștigat mult: limbi străine, cultură generală, poftă de citit și curiozitate pentru alte domenii. Cred și astăzi că un muzician trebuie să înțeleagă lumea din jur. Muzica vorbește despre viață. Cum să o interpretezi dacă nu ești curios să înțelegi lumea în care trăiești?
Câtă libertate ai avut în copilărie? Ai început de foarte devreme să câștigi concursuri și mă gândesc că asta vine cu multe ore de studiu, disciplină și renunțări. Ce ai pierdut, dar și ce ai câștigat în anii aceia? Și cât de mult a contat întâlnirea cu profesoara Corina Ibănescu?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu libertate și rigoare. La 11 ani, după un masterclass cu Horia Mihail, părinții au observat o schimbare în felul în care cântam. M-au întrebat sincer dacă vreau să devin pianist și mi-au explicat ce muncă presupune. Investiția lor în educația mea era deja considerabilă și voiau să știe că îmi asum alegerea. M-am gândit până a doua zi și am spus că vreau să continui.
Așa am ajuns la audiția pentru clasa doamnei Corina Ibănescu, căreia îi datorez enorm. Faptul că acceptase să mă asculte nu însemna că urma să mă primească. Mama mă îmbrăcase foarte frumos, dar, până să intru, am sărit în toate bălțile întâlnite. Nu știu cât de potrivită mai era ținuta mea, însă, din fericire, doamna Ibănescu m-a acceptat.
A pus o condiție: timp de un an sau doi, câte două ore zilnic de exerciții tehnice, pe lângă repertoriu. M-am ținut de cuvânt. Cu ocazia interviului, va afla probabil și un secret: în timpul exercițiilor repetitive reușeam uneori să citesc și cărți. Nu știu dacă metoda ar fi fost aprobată atunci.
Am ratat excursii, întâlniri cu prietenii și vacanțe. Dar nu am simțit că mi-a fost furată copilăria. Descopeream o lume care mă fascinează și astăzi. Important a fost că alegerea îmi aparținea; altfel, disciplina ar fi putut deveni o povară.
Ai plecat să studiezi la Viena, unul dintre marile centre ale muzicii clasice. Cum a fost întâlnirea cu școala de acolo? Ce ai descoperit la Viena și nu știai din România? Și ce ai înțeles acolo despre viața unui muzician profesionist?
Ioan-Dragoș Dimitriu: A fost un șoc cultural, în sensul bun. La primele cursuri, colegii îi contraziceau pe profesori politicos, cu argumente, fără teamă. Unii stăteau cu căciula pe cap și discutau cu ei aproape de la egal la egal. Pentru mine era de neconceput: veneam dintr-un sistem în care respectul presupunea și o anumită distanță.
La Viena am înțeles că poți să nu fii de acord cu profesorul și să îl respecți profund. Curiozitatea era încurajată, însă disciplina era foarte serioasă. Dacă veneai nepregătit, profesorul îți spunea politicos să mergi acasă, să studiezi și să revii. Nu țipa nimeni, dar nici nu puteai să pierzi timpul celorlalți.
La repetițiile orchestrei se nota inclusiv cu cât timp înainte ajungeai ca să te încălzești. Dacă veneai cu mai puțin de jumătate de oră înainte, puteai să-ți iei gândul de la nota maximă. La cursul de Lied, unde cântam împreună cu artiști vocali, trebuia să știi și textul partenerului. Altfel erai poftit afară. La trei abateri repetai cursul. Profesionalismul se învăța și din aceste lucruri.
Am descoperit un oraș în care cultura făcea parte firesc din viața de zi cu zi. Și am înțeles că poți studia zece ore zilnic și totuși să rămâi necunoscut dacă nu ieși din sala de studiu. Trebuie să întâlnești oameni și să ai curajul să-ți construiești oportunități.
Ai avut ocazia să cânți la pianele la care au cântat Beethoven, Brahms și Schumann. Cum e să atingi un asemenea instrument? Te gândești la omul care a stat înaintea ta în fața lui sau, odată ce începi să cânți, rămâne doar muzica?
Ioan-Dragoș Dimitriu: La Viena aveam un curs de instrumente istorice, iar profesorul avea acces la o colecție muzeală extraordinară. Așa am cântat la piane care aparținuseră sau erau legate direct de mari compozitori. Noi le studiem astăzi muzica pe piane moderne, în săli mari. Dar multe dintre lucrări au fost gândite pentru instrumente foarte diferite, adesea în spații mult mai intime.
Când atingi un asemenea instrument, începi să înțelegi altfel muzica. Clapele erau mai mici, se apăsau mai ușor, iar sunetul avea o intimitate aparte, ca și cum cineva îți șoptea. Era foarte diferit de amploarea unui pian modern.
Cel mai mult mi-a plăcut pianul care i-a aparținut lui Brahms. Avea o candoare deosebită: parcă îți atingeai persoana iubită și ți se răspundea în cel mai cald ton.
Evident că te emoționează gândul la omul care a stat acolo înaintea ta. Pentru câteva momente, compozitorii au încetat să mai fie personaje din cărțile de istorie. Au devenit oameni reali, care au avut bucurii și frustrări, au muncit și au experimentat, ca noi.
De aceea țin atât de mult la păstrarea instrumentelor valoroase. Un pian bun poate ajuta generații de muzicieni să transmită ceva publicului. Merită să rămână viu.
Am auzit o poveste foarte interesantă despre tine: la Viena cântai pentru oamenii care veneau să cumpere piane Bösendorfer, iar unii nici măcar nu știau să cânte. Cum era lumea aceea? Și ce cumpără, de fapt, un om care dă o avere pe un pian la care nu știe să cânte?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Mulți cumpărau pianele pentru săli de concerte sau festivaluri. Erau avocați, economiști, oameni de afaceri pasionați de muzică, fără să fie neapărat muzicieni.
Prima dată când am intrat în fabrica Bösendorfer și am văzut aproximativ 30 de piane de încercat într-o zi, am avut emoții. La un moment dat, aveam cinci Imperial unul lângă altul. Clienții le comparau, iar eu treceam de la unul la altul și reveneam de câte ori era nevoie.
Fiecare avea personalitatea lui: unul suna mai cald, altul mai strălucitor. Un director de vânzări mi-a spus că nici nu mai trebuie să intre cu mine la prezentări: știa că, dacă le cânt eu, clienții vor dori să cumpere pianele. Bineînțeles că mi-a făcut plăcere.
Unii cumpărau probabil și un obiect de lux. Cei mai mulți dintre cei cu care am lucrat voiau însă să ofere muzicienilor condiții foarte bune. Poate că nu știau să cânte o notă, dar înțelegeau valoarea muzicii. Până la urmă, nici eu nu știu să construiesc un pian. Dar știu cât de mult poate schimba viața unui muzician un instrument extraordinar.
La Viena ai fondat Ton der Jugend, o orchestră care a adunat muzicieni din toată lumea. Mai târziu, ai condus Filarmonica Brașov. Cât de diferit e să construiești o orchestră de la zero față de a prelua una cu tradiție, reguli și o istorie proprie?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Sunt experiențe aproape opuse. Când pornești de la zero, ai libertate artistică, dar nu ai buget, angajați sau sală. Trebuie să convingi oamenii să creadă într-o idee. La o filarmonică ai structură și profesioniști, dar și reguli, o istorie și obiceiuri care nu se schimbă peste noapte.
Ton der Jugend am creat-o cu dirijorul Andrej Vesel, coleg și prieten apropiat. Aveam în jur de 25 de ani. Să înființezi o orchestră la Viena, printre unele dintre cele mai bune din lume, părea puțin nebunesc. Tocmai asta ne motiva. De-a lungul timpului, am reunit aproximativ 250 de artiști din peste 27 de țări.
Ziua căutam sponsori, făceam bugete și organizam repetiții. Seara cântam, adesea în casele vienezilor: miniștri, prinți, doctori, alți artiști. Aproape în fiecare seară eram în casa altcuiva. Așa am ajuns să cunosc Viena adevărată. A fost o școală extraordinară de management. Trebuia să învățăm să fim simultan artiști și organizatori.
Una dintre cele mai frumoase amintiri este de după o repetiție în Sala de Aur a Musikverein. Am rămas câțiva muzicieni și am început să cântăm unii pentru ceilalți. Erau soliști ai Operei din Viena, pianiști, dirijori. Treceam de la muzică clasică la jazz, fără program, fără public, fiecare cânta ce știa.
Am continuat până spre două dimineața și am uitat complet unde ne aflam. Până la urmă și-a amintit portarul de noi și ne-a dat afară. Eram într-una dintre cele mai importante săli ale lumii, dar în seara aceea ne bucuram pur și simplu să cântăm între prieteni.
Cum a fost experiența de la Filarmonica Brașov? Ai ajuns foarte tânăr în fruntea unei instituții publice. Cum te descurci cu bugetele, administrația, politicienii, rezistența la schimbare și toate lucrurile care, de multe ori, n-au nicio legătură cu muzica? Ce ai reușit să schimbi și unde te-ai lovit de ziduri?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Am ajuns la conducere la 29 de ani și am înțeles repede că pregătirea artistică nu te învață automat să conduci o instituție publică. Am citit legislația, am urmat un curs de management cultural și m-am bazat mult pe oamenii din filarmonică.
Am găsit muzicieni și colegi din administrație care își doreau de mult să dezvolte proiecte. La început auzeam des «nu se poate» sau «nu s-a mai făcut». Cred că au căpătat încredere când au înțeles că voiam să construim împreună.
Am atras muzicieni noi, am creat Amplify Concerts, unde orchestra a cântat alături de Vița de Vie, am organizat turnee în Anglia și Germania și am colaborat cu artiști precum Mischa Maisky sau Maxim Vengerov. Îmi doream ca filarmonica să fie mai prezentă în viața orașului.
La un moment dat eram criticat frecvent de reprezentanți ai Consiliului Local. Mi-am dat seama că nici măcar nu mă cunoșteau. I-am sunat, ne-am întâlnit și am ajuns să colaborăm foarte bine. Uneori ajută enorm să stai de vorbă cu omul care te critică.
Discuțiile dificile erau cele despre buget. Când am propus clarinete profesionale, am fost întrebat de ce să dăm 10.000 de euro pe unul, dacă pe internet există și la 5.000. Am explicat că nu poți cere performanță de Formula 1 cu echipamente pentru amatori.
În România încă vorbim prea des despre cultură ca despre o cheltuială. Eu o văd ca pe o investiție în oraș și în calitatea vieții. Artiști valoroși avem; trebuie să le oferim condiții și încredere.
Cu Ton der Jugend ai organizat și un concert caritabil pentru copiii cu autism, în colaborare cu All for Autism, asociație asociată cu Anna Netrebko. Ce poate face muzica pentru oameni dincolo de bucuria de a o asculta? Și cât de important este pentru un artist să se implice în viața comunității?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Când eram student la Viena, am încercat aproape cinci ani să conving un om de afaceri să ne sprijine proiectele. I-am prezentat idei și planuri, fără succes. Până într-o zi, când m-a ascultat cântând. După concert, relația s-a schimbat: a înțeles prin muzică ce nu reușisem să-i explic în atâtea conversații. A devenit unul dintre cei mai importanți parteneri ai mei.
Asta poate face muzica: să apropie oameni care nu găsiseră până atunci o cale de comunicare.
La All for Autism am putut transforma această apropiere într-un sprijin concret, strângând fonduri pentru copiii cu autism și familiile lor. M-a impresionat că soliști atât de cunoscuți, precum Ramón Vargas, s-au alăturat orchestrei noastre pentru această cauză.
Cred că avem o responsabilitate față de comunitate. Nu mi se pare suficient să cântăm bine, să primim aplauze și să plecăm acasă. Avem posibilitatea de a ajunge la oameni și ar fi păcat să nu o folosim și pentru a face bine.
Lucrezi acum cu SoNoRo și ai lansat Sound District Floreasca, un festival care a dus muzica în stradă. De ce trebuie să iasă muzica clasică din sălile de concert? E publicul cel care s-a schimbat sau lumea muzicii clasice trebuie să învețe să vorbească altfel cu oamenii?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Cred că noi, artiștii, trebuie să coborâm puțin de pe piedestal. Prezentăm prea des muzica clasică de parcă ar fi rezervată celor care știu cum să se îmbrace și când să aplaude. Nu ai nevoie de costum sau de studii muzicale ca să te emoționeze Beethoven. Uneori trebuie doar să știm să invităm oamenii să îl descopere.
La Sound District Floreasca, organizat de Green Revolution împreună cu partenerii săi, am dus muzica pe străzi și în parcuri. Prima ediție a avut 488 de artiști și peste 12.000 de vizitatori. Oamenii puteau descoperi muzica fără bilet și fără să știe dinainte ce vor asculta. Mi se pare extraordinar să transformi un cartier într-o imensă scenă în aer liber și să îi dai viață prin muzică.
Au existat locuitori care s-au împotrivit înainte de festival. După aceea, unii au venit să ne spună că s-ar bucura să continuăm. Pentru mine, această schimbare de atitudine a contat foarte mult.
Și SoNoRo a construit, în două decenii, o comunitate în jurul muzicii de cameră. Răzvan Popovici și Diana Ketler au apropiat mii de oameni de ea printr-o relație directă și caldă cu publicul. Muzica poate rămâne la cel mai înalt nivel artistic, iar felul în care o prezentăm îi poate ajuta pe oameni să se simtă bineveniți.
Ai făcut deja foarte multe lucruri și ești încă foarte tânăr. Ce vrei să construiești mai departe? Și mai am o curiozitate: în toată această viață de organizator, director și creator de proiecte, cât timp îi mai rămâne pianistului Dragoș Dimitriu să stea singur în fața instrumentului?
Ioan-Dragoș Dimitriu: Stau zilnic la instrument. Fără discuții. Este forma mea de terapie, momentul în care rămân singur cu mine. Ascult aproape zilnic și ceva nou: un artist, un gen muzical, o altă interpretare. Sper să nu pierd această curiozitate.
Ca pianist, vreau să explorez mai mult improvizația, în jazz și în muzica clasică. Mă fascinează ideea de a crea pe loc, fără partitură, pornind de la ce simt.
Țin enorm și la Sound Explorers. Mergem cu pianul în școli, cântăm, râdem și ne jucăm cu ritmuri. Ajung anual la aproximativ 5.000–6.000 de copii. Am observat că, în jurul vârstei de 12 ani, pe mulți începem să îi pierdem cultural: muzica clasică sau literatura li se par tot mai îndepărtate. Dar poți ajunge la ei dacă le vorbești pe limba lor. Poți începe cu un ritm, o întrebare sau ceva ce ascultă deja. Mi-aș dori să dezvolt proiectul și să ajungem la cât mai mulți copii.
Ca organizator, vreau să aduc în România artiști și orchestre de prim rang și să creez colaborări cu muzicienii români. Concertul Vienna X Gershwin, pe care îl organizez pe 28 noiembrie la Sala Radio, împreună cu Orchestra de Cameră a Vienei, este un pas în această direcție. Avem publicul și muzicienii necesari pentru propriile proiecte de anvergură internațională.
Tot ce fac pornește din dorința de a împărtăși bucuria pe care o simt când cânt sau ascult muzică. Nu vreau să ajung un organizator care a uitat să cânte, dar nici un pianist care a uitat că există o lume întreagă dincolo de instrumentul lui.
Reamintim că pe 28 noiembrie 2026 Ioan-Dragoș Dimitriu va susține concertul Vienna X Gershwin, alături de zece muzicieni ai Wiener KammerOrchester (Orchestra de Cameră a Vienei), interpretând lucrări de Beethoven și Gershwin pe un pian Bösendorfer Imperial, aflat în Sala Radio încă din anul 2010 care va fi restaurat special pentru această ocazie.
Biletele le puteți găsi pe platforma Bilete.ro – Vienna X Gershwin
*foto: din arhiva pianistului Ioan-Dragoș Dimitriu
