Mai încet decât ne-am dori-o mulți dintre noi, România implementează de ani de zile reforme care au modernizat societatea și au rezolvat o parte dintre marile probleme ce făceau viața oamenilor un coșmar. Și, deși nu suntem încă acolo unde ne-am dori să fim, este vizibil pentru orice observator onest că viața în România s-a schimbat în bine. În anumite zone — puține, dar semnificative — chiar în foarte bine. Mai ales în urbanul mare: București, Ilfov, Brașov, Cluj, Timișoara, Iași, Oradea.
Mult mai puțin însă în rural sau în urbanul mic. Dar foarte rar ne uităm la cealaltă față a acestei schimbări. Ce s-a întâmplat cu cei care au fost dați la o parte de aceste reforme? Funcționari, judecători, manageri de stat, polițiști, securiști, procurori, profesori, medici, generali și colonei — oameni excluși pentru incompetență sau pentru că au refuzat să se adapteze la o lume în care regulile sunt tot mai greu de ocolit, iar privilegiile nemeritate tot mai greu de apărat.
Ce s-a întâmplat cu ei, oameni la 40–60 de ani, când societate le-a transmis că nu mai e nevoie de ei?
S-au retras la pensie? La „stațiune”? La vânătoare? Pun panseluțe în grădina casei? Cei mai mulți dintre ei nu o duc rău material. Dimpotrivă. Au averi, relații, poate chiar o pensie specială. Dar ceva s-a rupt: nu mai au puterea, respectul și controlul pe care le-au avut cândva. Și asta doare. Doare profund.
Astăzi, îi regăsim în comentarii pe social media, la televizor, în partide radicale, în rândul votanților care visează la „revenirea la ordine” sau „curățenie morală”. Sunt plini de ranchiună, de ură și de un spirit revanșard care îi face periculoși. Foarte periculoși. Pentru că nu sunt marginali. Mulți dintre ei sunt educați și știu să-și aleagă cuvintele. Unii au învățat chiar să construiască discursuri eficiente pentru TikTok.
Sunt oameni cu resurse, cu rețele, cu memorie instituțională și cu foarte mult timp liber. Și exact acești oameni se dau astăzi drept salvatori ai celor simpli, ai celor care se simt trădați de tranziție. Se lipesc de victimele reale ale sistemului și le exploatează frustrările. Spun că vor dreptate, dar vor, de fapt, revanșă. Nu pentru ceilalți, ci pentru ei înșiși.
Reforma vine și cu o luptă pentru putere. Și dacă ignorăm reacția celor care au pierdut această putere, riscăm să ne trezim că ne conduc din nou — pe alte căi, mai tăcute, mai toxice, dar la fel de eficiente.
Pentru că acești oameni știu să facă lucrurile „așa cum se făceau” în România anilor ’80, ’90 și 2000. Așa au fost crescuți, așa s-au format, așa le place. Cu frică, cu șpagă, cu obediență, cu pile, cu arbitrariu. O lume pe care unii au pierdut-o, dar care nu a dispărut cu totul. Pentru că, în realitate, mulți alții ca ei sunt încă parte din sistem. Sunt acolo. În școli. În spitale. În poliție. În primării. În tribunale. În partide. În instituții în care reforma nu a ajuns încă sau a ajuns prea timid.
Ei fac în continuare viața amară pentru milioane de români, în special din rural și din orașele mici. Cei dați la o parte vor ca acest sistem să se refacă și ei sau ai lor să se întoarcă la butoane, si sa intoarca Romania la ceea ce era odata. Locul lor de joaca. Fără UE, fără NATO și alte asemenea.
**găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.
