„Marile Speranțe” și minunata surpriză de a nu primi ce te aștepți

O poveste veche într-un imaginar nou

Nu știu exact care a fost ”filmul” din capul meu creat în copilărie, când am citit prima dată „Marile Speranțe” a lui Dickens. Pentru că amintirii ăsteia i-am dat reset total după ce am văzut Great Expectations (1998, regia Alfonso Cuarón, două Oscaruri pentru cea mai bună imagine și cele mai bune decoruri). Filmul ăla mi-a terminat post-adolescența. Aveam vreo 24 de ani și, la vârsta aia, sunt povești care nu mai rămân doar povești. Se lipesc de tine, de felul în care îți imaginezi un personaj, o iubire, o anumită atmosferă. Așteptări, dezamăgiri, anxietăți – sunt toate adunate acolo și ajung să te bântuie.

Acestea fiind spuse, credeți-mă că tare greu mi-a fost să mă hotărăsc să merg la noul spectacol al lui Andrei Huțuleac. Și totuși…

Un Dickens scuturat de praf

„Marile Speranțe” de la Teatrul Excelsior pornește de la adaptarea lui Neil Bartlett după romanul lui Charles Dickens, în traducerea lui Adrian Nicolae și în regia lui Andrei Huțuleac. Contrar așteptărilor, spectacolul nu încearcă să-l „actualizeze” pe Dickens, dar nici nu-l tratează muzeal. Îl scoate din zona aceea de ilustrație clasică, printr-o convenție de joc mult mai caricaturală, aproape de basm gotic. Și tocmai de aici vine senzația de surpriză.

Nu sunt sigură că Dickens și-a imaginat personajele chiar așa. La el, caricatura există, sigur, dar aici e dusă mult mai departe, până într-o zonă în care uneori personajele par desprinse dintr-o poveste spusă copiilor. Mai exact una în care copiii au voie să afle că oamenii sunt, de fapt, destul de ciudați. Dar poate așa intră Dickens mai firesc în imaginarul publicului de azi, iar acesta a fost pariul regizoral al lui Andrei Huțuleac.

Cert e că aceste „Mari speranțe” te scot repede din așteptările cu care ai intrat în sală. Sau poate că e foarte posibil ca Pip-ul meu să fi avut, inconștient, chipul lui Ethan Hawke din 1998. :)) Practic, e aceeași metaforă la care te îndeamnă titlul. Venim la „Marile Speranțe” nu doar cu povestea lui Pip, ci și cu propriile noastre mari speranțe despre cum ar trebui să arate Dickens.

Spectacolul lui Huțuleac nu pare prea interesat să ni le confirme, iar aceasta nu-i un lucru rău deloc.

”Ritualurile de trecere” ale lui Pip

Scenografia Mariei Nicola m-a dat realmente pe spate. Pe scena de la Excelsior au încăput ditamai conacul, o fierărie, docurile Tamisei, niște mlaștini și un cartier din Londra, fără să ai senzația că se înghesuie toate acolo.

Și mai sunt ușile. Multe uși. Care fac mai mult decât să te ducă dintr-un spațiu în altul. Sunt treceri dintr-o viață în alta, dintr-o clasă socială în alta, dintr-o stare în alta. Uneori ai impresia că, dacă deschizi ușa greșită, te vei trezi într-o cu totul altă poveste.

Și, de fapt, exact asta i se întâmplă și lui Pip. Toată povestea lui e despre credința că, undeva, există o ușă spre o viață mai bună. Că trebuie doar să o găsească și să treacă dincolo de ea. Iar „Marile Speranțe” e și despre ce lași în urmă când faci asta.

Forța unei trupe adevărate

Iar echipa de actori de la Excelsior e, ca întotdeauna, formidabilă. Mi se pare una dintre cele mai bune și mai legate trupe din teatrul românesc. Și spun „echipă” tocmai pentru că spectacolul funcționează ca întreg. De altfel, scurtele inserturi în care actorii își spun pe nume întregesc senzația asta.

Alex Călin face un Pip foarte simpatic și fermecător. Nu un Pip manierat, apăsat de importanța propriei deveniri, ci unul pe care îl placi pur și simplu. Îl urmărești cu plăcere și îi dai voie să mai și greșească, că -na! – așa e în viață.

Camelia Pintilie o joacă pe domnișoara Havisham, iar Ioana Niculae e frumoasa Estella. Mihai Mitrea trece de la Joe Gargery la avocatul Jaggers, dar și o cameristă, Loredana Cosovanu face o cursă actoricească nemaipomentită între doamna Joe Gargery, Biddy, Wemmick, Camilla Pocket (wow!), iar Ovidiu Ușvat joacă sergentul, Bentley Drummle, soțul Camillei Pocket (și alte apariții pe care nu le-am mai contorizat). Mircea Alexandru Băluță este, la rîndul lui, Abel Magwitch și domnul Wopsle.

Iar de Matei Arvunescu… ce să zic? Omul ăsta chiar poate să de metamorfozeze în orice. Chiar și în într-un gândac (waaaaaiiiiit…! 🙂 ) În ”Marile Speranțe” sare de la ridicolul domn Pumblechook la Herbert Pocket, Compeyson și Sarah Pocket. Și nu ai niciun moment senzația că vezi ”un același actor care schimbă costume”. Sunt personaje diferite, cu energii diferite, toate perfect asumate. Genial!

De altfel, această distribuire a mai multor roluri acelorași actori ajută mult logica spectacolului. Lumea pe care Pip și-o amintește pare populată de personaje care apar, dispar și se recompun, uneori exagerate de memorie.

Și aici se leagă foarte bine ceea ce face distribuția de ideea regizorală. Andrei Huțuleac și-a imaginat spectacolul ca pe un fel de creuzet al memoriei, în care Pip adult își revede propria devenire și oamenii care au marcat-o.

Poate tocmai de aceea caricatura nu mai pare, după un timp, o simplă găselniță. Așa funcționează și memoria. Unii oameni rămân uriași. Alții grotești. Unii devin mai buni decât au fost, alții mai răi.

Marile speranțe pe care le purtăm în noi

Iar „Marile Speranțe” este, până la urmă, tocmai despre felul în care ne construim pe noi înșine din privirile altora. Pip vrea să devină alt om pentru că, la un moment dat, cineva îl face să creadă că ceea ce este nu e suficient. De aici încep și ambiția, și rușinea, și ascensiunea, și deziluzia.

Și poate că asta mi-a plăcut cel mai mult. Da, am venit la „Marile Speranțe” cu propriile mele mari speranțe în cap. Spectacolul nu s-a străduit să mi le confirme. Mi le-a schimbat puțin, iar asta e minunat.

*foto: Cosmin Kleiner Stoian pentru Teatrul Excelsior