Când eram copil, pereții camerei mele erau acoperiți cu zeci de reclame, cu zeci de imagini din sport și cu unul, doi cântăreți.
Decupam pagini din reviste și le lipeam una lângă alta. Nu mă interesa produsul. Mă uitam la logo, la slogan, la culori, la fotografie. Fără să-mi dau seama, încercam să înțeleg de ce unele reclame mă făceau să mă opresc din răsfoit, de ce îmi plăceau atât.
Tot pe atunci aveam câteva caiete groase dedicate fotbalului. După fiecare etapă din campionat completam rezultatele, clasamentele, marcatorii, transferurile și tot felul de statistici care mi se păreau esențiale. Biblioteca mea personală despre fotbal.
Iar când mergeam la bibliotecă…
Într-o dimineață am împrumutat cele trei cărți premise și apoi le-am citit pe toate în aceeași zi.
M-am întors înainte de închidere și am întrebat dacă mai pot lua încă trei. Bibliotecara m-a privit încurcată și mi-a spus că regulamentul nu permite. Așa că a doua zi dimineață eram din nou acolo, la ușă.
Privind în urmă, îmi dau seama că aveam trei mari pasiuni încă din copilărie: brandurile, sportul și cititul.
Costul pasiunii din copilărie, transformate în profesie
Și, într-un fel, viața a fost foarte generoasă cu mine. Am muncit, am tras tare să lucrez exact în domeniile care mă fascinau când eram copil. Am construit branduri locale, regionale și globale. Am avut privilegiul să văd din interior cum se nasc strategiile, cum se iau deciziile și câtă muncă se ascunde în spatele unor lucruri care, din exterior, par simple.
În paralel, am ajuns să lucrez tot mai mult în sport. Am intrat în culisele federațiilor, cluburilor și competițiilor. Am văzut cât de multe lucruri rămân invizibile pentru spectator.
Iar în ultimii ani am început să scriu. Au apărut peste 150 de articole, o carte publicată și încă două manuscrise care își așteaptă rândul.
Mi-am dat seama însă că fiecare dintre aceste bucurii a venit cu un cost.
Astăzi îmi este aproape imposibil să privesc un brand fără să-mi imaginez briefingul, cercetarea, compromisurile, ședințele, tensiunile și oamenii din spatele lui.
Îmi este greu să urmăresc un meci fără să mă gândesc la structura clubului, la selecție, la bugete, la cultura organizației sau la deciziile de management care au dus la acel rezultat.
Iar când citesc o carte, de multe ori observ ritmul frazelor, arhitectura capitolelor, artificiile autorului și locurile în care textul respiră sau, dimpotrivă, se grăbește. Competența schimbă felul în care privești lumea.
Problema nu este că vezi mai multe.
Problema apare atunci când uiți că ceilalți nu sunt obligați să vadă aceleași lucruri.
Cum rămâi expert fără să strici bucuria altora.
Observ tot mai des oameni care par incapabili să lase bucuria în pace.
Un film apare în cinematografe. Mii de oameni ies zâmbind din sală. În câteva ore apar explicațiile despre scenariul plin de găuri, dialogurile slabe, simbolistica prea evidentă și greșelile de montaj.
Poate că toate sunt adevărate.
Dar dacă omul acela a petrecut două ore frumoase, chiar era nevoie să i le transformăm într-un exercițiu de analiză?
Se întâmplă la concertele lui André Rieu.
Există oameni care simt nevoia să explice imediat că repertoriul este comercial, că spectacolul este construit pentru emoție, că interpretările nu sunt sofisticate și că muzica „adevărată” este în altă parte.
Poate că au dreptate.
Dar în sală sunt oameni care plâng, care se țin de mână, care își amintesc de oameni dragi sau de momente deosebite și pleacă acasă puțin mai fericiți decât au venit.
Ce câștigăm dacă le demonstrăm că bucuria lor este, de fapt, una naivă?
Cred că există două feluri de experți.
Primii folosesc ceea ce știu pentru a adăuga încă un strat de frumusețe peste ceea ce vezi deja.
Îți spun: „Uite un detaliu pe care poate nu l-ai observat. Cred că o să-ți placă și mai mult.”
Ceilalți folosesc ceea ce știu pentru a demonstra că entuziasmul celorlalți este nejustificat.
Ei nu ies niciodată dintr-o conversație până nu explică de ce filmul nu este atât de bun, de ce cartea este supraevaluată, de ce sportivul este mediocru, de ce brandul este prost construit sau de ce muzica pe care tocmai ai ascultat-o nu merită aplauzele.
Au dreptate, uneori.
Dar dreptatea nu este întotdeauna cel mai valoros lucru pe care îl poți oferi unui om.
Și eu mă lupt cu asta.
Simt că profesia m-a făcut mai exigent. Mai atent. Mai greu de impresionat. Văd lucruri pe care înainte nici nu le observam.
Dar încerc să-mi păstrez un colț în care copilul care colecționa reclame, care trăia fiecare meci și care citea până târziu în noapte să rămână viu.
Pentru că el știa ceva ce expertul din mine uită uneori.
Nu tot ce poate fi analizat trebuie analizat.
Uneori, cea mai frumoasă dovadă de competență este să știi când să taci și să-l lași pe celălalt să se bucure.
*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii aici.
