Când eram copil, pereții camerei mele erau acoperiți cu zeci de reclame, cu zeci de imagini din sport și cu unul, doi cântăreți.
Decupam pagini din reviste și le lipeam una lângă alta. Nu mă interesa produsul. Mă uitam la logo, la slogan, la culori, la fotografie. Fără să-mi dau seama, încercam să înțeleg de ce unele reclame mă făceau să mă opresc din răsfoit, de ce îmi plăceau atât.
Tot pe atunci aveam câteva caiete groase dedicate fotbalului. După fiecare etapă din campionat completam rezultatele, clasamentele, marcatorii, transferurile și tot felul de statistici care mi se păreau esențiale. Biblioteca mea personală despre fotbal.
Iar când mergeam la bibliotecă…
Într-o dimineață am împrumutat cele trei cărți premise și apoi le-am citit pe toate în aceeași zi.
M-am întors înainte de închidere și am întrebat dacă mai pot lua încă trei. Bibliotecara m-a privit încurcată și mi-a spus că regulamentul nu permite. Așa că a doua zi dimineață eram din nou acolo, la ușă.
Privind în urmă, îmi dau seama că aveam trei mari pasiuni încă din copilărie: brandurile, sportul și cititul.
Costul pasiunii din copilărie, transformate în profesie
Și, într-un fel, viața a fost foarte generoasă cu mine. Am muncit, am tras tare să lucrez exact în domeniile care mă fascinau când eram copil. Am construit branduri locale, regionale și globale. Am avut privilegiul să văd din interior cum se nasc strategiile, cum se iau deciziile și câtă muncă se ascunde în spatele unor lucruri care, din exterior, par simple.
În paralel, am ajuns să lucrez tot mai mult în sport. Am intrat în culisele federațiilor, cluburilor și competițiilor. Am văzut cât de multe lucruri rămân invizibile pentru spectator.
Iar în ultimii ani am început să scriu. Au apărut peste 150 de articole, o carte publicată și încă două manuscrise care își așteaptă rândul.
Mi-am dat seama însă că fiecare dintre aceste bucurii a venit cu un cost.
Astăzi îmi este aproape imposibil să privesc un brand fără să-mi imaginez briefingul, cercetarea, compromisurile, ședințele, tensiunile și oamenii din spatele lui.
Îmi este greu să urmăresc un meci fără să mă gândesc la structura clubului, la selecție, la bugete, la cultura organizației sau la deciziile de management care au dus la acel rezultat.
Iar când citesc o carte, de multe ori observ ritmul frazelor, arhitectura capitolelor, artificiile autorului și locurile în care textul respiră sau, dimpotrivă, se grăbește. Competența schimbă felul în care privești lumea.
Problema nu este că vezi mai multe.
Problema apare atunci când uiți că ceilalți nu sunt obligați să vadă aceleași lucruri.
Cum rămâi expert fără să strici bucuria altora.
Observ tot mai des oameni care par incapabili să lase bucuria în pace.
Un film apare în cinematografe. Mii de oameni ies zâmbind din sală. În câteva ore apar explicațiile despre scenariul plin de găuri, dialogurile slabe, simbolistica prea evidentă și greșelile de montaj.
Poate că toate sunt adevărate.
Dar dacă omul acela a petrecut două ore frumoase, chiar era nevoie să i le transformăm într-un exercițiu de analiză?
Se întâmplă la concertele lui André Rieu.
Există oameni care simt nevoia să explice imediat că repertoriul este comercial, că spectacolul este construit pentru emoție, că interpretările nu sunt sofisticate și că muzica „adevărată” este în altă parte.
Poate că au dreptate.
Dar în sală sunt oameni care plâng, care se țin de mână, care își amintesc de oameni dragi sau de momente deosebite și pleacă acasă puțin mai fericiți decât au venit.
Ce câștigăm dacă le demonstrăm că bucuria lor este, de fapt, una naivă?
Cred că există două feluri de experți.
Primii folosesc ceea ce știu pentru a adăuga încă un strat de frumusețe peste ceea ce vezi deja.
Îți spun: „Uite un detaliu pe care poate nu l-ai observat. Cred că o să-ți placă și mai mult.”
Ceilalți folosesc ceea ce știu pentru a demonstra că entuziasmul celorlalți este nejustificat.
Ei nu ies niciodată dintr-o conversație până nu explică de ce filmul nu este atât de bun, de ce cartea este supraevaluată, de ce sportivul este mediocru, de ce brandul este prost construit sau de ce muzica pe care tocmai ai ascultat-o nu merită aplauzele.
Au dreptate, uneori.
Dar dreptatea nu este întotdeauna cel mai valoros lucru pe care îl poți oferi unui om.
Și eu mă lupt cu asta.
Simt că profesia m-a făcut mai exigent. Mai atent. Mai greu de impresionat. Văd lucruri pe care înainte nici nu le observam.
Dar încerc să-mi păstrez un colț în care copilul care colecționa reclame, care trăia fiecare meci și care citea până târziu în noapte să rămână viu.
Pentru că el știa ceva ce expertul din mine uită uneori.
Nu tot ce poate fi analizat trebuie analizat.
Uneori, cea mai frumoasă dovadă de competență este să știi când să taci și să-l lași pe celălalt să se bucure.
*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii aici.
3 răspunsuri
Mulțumesc. M am regăsit crticandul pe A Rieu, eu mergând frecvent la opera si filarmonica. Acu’ am o jenă meritata.
sunt.de acord.cu multe din cele scrise de Boti Balint. Ma.regasesc in lecturi de cind eram copil la.tara in comentarii sportive aprinse si in special in critici nejustificate de multe ori.Piesele de teatru vizionate le.comentam cu pasiune,iar filmele care nu mi au placut mereu eram indispus ca am pierdut vremea vizionind ceva nerealist sau pur si simplu ,nu pe placul meu Acum la.vremea maturitatii depline sunt de acord ca.bucuria oricare ar fi ea este esentiala pentru noi!! si nu avem dreptul sa o negam sa o distrugem!!
Sint doar un simplu timplar. Povestea aceasta mi-a adus aminte de o lectie primita acum vreo 30 de ani. Eram intr- o echipa tinara plina de viata un care ne credeam toti cei mai buni timplari si ca lucram in cea mai buna timplarie. Nu era nici pe departe asa 😃. Un client care aproape ne devenise prieten, a vrut sa ii facem usile din apartament dar pt ca nu aveam cum sa ne incadram in timpul cerut de el, a trebuit sa il refuz. Totusi a ales sa le montam noi. Zis si facut. Usile erau superbe, foarte frumos finisata si un model f fain. Totusi eu am gasit ceva ce as fi facut altfel, asa ca sa stric bucuria omului😃, nu m-am abtinut si chiar i-am zis clientului acest lucru. Raspunsul lui a fost o lectie de viata: „-Da, stiu ca fiecare meserias este mai bun decit orice alt meserias.”
A luat-o ca pe o gluma dar apoi am realizat ca fiecare profesionist are acest … „defect”, vede si judeca cu aspră masura ce face alt profesionist.
Cu aceasta lectie am mers dupa citeva luni la un alt client, fix in aceeasi situatie, usa de intrare facuta de altcineva si montata de altcineva. o usa din lemn de tei f frumoasa. Clientului i-a placut f mult usa, era f incintat de ea. Doar ca dupa ce a fost montata, cineva cu un ochi critic mai bine dezvoltat a descoperit ca undeva pe interior, pe partea balamalelor, pe o piesa din lemn care era si frezata, meseriasul a trebuit sa puna un petic de lemn acolo unde fusese un nod. Nodurile din lemn au orostul obicei sa se sparga atunci cind sint prelucrate. dar acel meserias a facut un petic pe care la imbinat f bine in loc.
Clientul era super incintat de aspectul acelei usi dar bucuria lui era complet stricata de remarca altei persoane care vazuse acel petec de lemn aproape inobservabil.
Lectia primita de mine, cu luni in urma m-a facut sa vad altfel tot acest ansamblu, o usa frumos lucrata, un client care a ales-o pt ca ii placea, un meserias care a trebuit sa rectifice un defect pt a nu arunca toata usa si munca depusa pina in acel moment.
Spunindui toate aceste lucruri, intr-o noua lumina, am vazut pe fata clientului cum reapare bucuria.
Nu a trebuit sa fiu mai bun de cit alt meserias, a fost placut sa admir doar munca acelui om, sa i-o dezvalui si clientului si sincer acea intimplare inca imi este o lectie frumoasa de viata.