Motto: Uite “Legea Novak”. Nu e “Legea Novak”.
Nicio surpriză: așa-numita „Lege Novak” a fost și nu mai este. Am fost tentat să spun că, în scurta ei existență, a făcut foarte mult rău. Adevărul este însă mai simplu: răul era făcut și cu ea, și fără ea.
În spațiul public se discută obsesiv despre care ar fi „Problema nr. 1” a sportului de performanță din România. Se invocă de toate: implicarea prea mare a statului, blocarea capitalului privat, lipsa infrastructurii, numărul de sportivi străini.
Din punctul meu de vedere, toate aceste discuții ratează esențialul. Ele ignoră problemele „Minus 1” și „Zero” – cele care fac ca orice dezbatere despre „Problema nr. 1” să fie, în mare parte, irelevantă.
Sportul românesc de performanță se lovește de două ziduri invizibile: neîncrederea sistemică și analfabetismul funcțional.
Problema „Minus 1”: regulile jocului schimbate după cum bate vântul
Înainte de orice strategie sportivă, există contextul social. Oamenii de afaceri și părinții trăiesc într-o incertitudine cronică. Când promisiunile politice (de tipul „case la 35.000 euro” sau „TVA înghețat”) se dovedesc a fi iluzii, simplu praf în ochi, se instalează neîncrederea totală.
În sport, acest lucru creează o barieră insurmontabilă pentru capitalul privat. Problema nu este doar legea proastă de azi, ci convingerea că orice lege bună de mâine poate fi anulată poimâine. Antreprenorul român știe că regulile jocului sunt volatile. Chiar dacă un guvern ar decide retragerea statului din sportul profesionist, privatul nu va avea încredere să investească pe 10 ani, temându-se că peste un an primăriile și consiliile județene vor reveni în forță, distrugând competiția loială cu bani publici.
Fără predictibilitate, nu există investiție.
Atât timp cât regulile jocului se tot schimbă în timpul meciului, cei mai mulți privați vor rămâne spectatori.
Chiar și în scenariul în care statul s-ar retrage, neîncrederea acumulată ar ține privații la distanță. Spectrul revenirii statului planează constant. Iar într-un astfel de mediu, investiția devine un pariu prost.
Uite „Legea Novak”, nu e „Legea Novak”.
Problema 0: analfabetismul funcțional și resursa umană
Ne confruntăm cu un nivel de analfabetism funcțional care a atins o masă critică: incapacitatea unui număr uriaș de români de a procesa informații, de a învăța autonom și de a face lucrurile „bine” fără supraveghere permanentă.
România a crescut enorm în ultimii 35 de ani; societatea duduie și dezvoltarea accelerată cere oameni buni — mulți oameni buni, în toate domeniile. Însă, deși economia a avansat, nu am reușit să ridicăm acea parte a populației părăsită de sistem de sute de ani. Suntem o nație care se naște cu potențial, dar care eșuează în a-l cultiva. Fără o educație solidă, prea mulți copii cu talent ajung adulți limitați.
La scară largă, acest lucru înseamnă o lipsă acută de resursă umană de calitate. Creșterea României înseamnă că astăzi avem nevoie de milioane de adulți educați, capabili să fie activi și performanți în toate celulele societății. Din păcate, nu îi avem în numărul necesar. Poți construi infrastructură, dar dacă oamenii care decid cum va fi construită și cei care trebuie să o exploateze nu au capacitatea de a inova și de a înțelege standardele moderne, acele baze vor fi condamnate la mediocritate și subutilizare.
Pentru resursa umană de calitate, sportul românesc de performanță este în concurență directă cu toate sectoarele societății și cu întreaga planetă. Specialiștii români capabili pot pleca oricând acolo unde nivelul colegilor este mai ridicat, unde mediul este previzibil și unde pot învăța și se pot dezvolta profesional. În România sau în afara ei.
Rămânem, astfel, captivi într-un cerc vicios al incompetenței.
Problema Numărul 1: statul implicat direct în sportul de performanță
Da, consider și eu că implicarea directă a statului în sportul de performanță și în cluburile profesioniste este „Problema nr. 1”, consecința cea mai importantă fiind calitatea oamenilor care populează aceste structuri.
Dar ea nu poate fi înțeleasă fără Problemele -1 și 0.
Într-o societate marcată de Problema 0 (analfabetismul funcțional) și plină de absolvenți falși de liceu sau facultate, implicarea statului devine un vehicul pentru numiri în multe poziții pe bază de pile, relații și cumetrii. Iar într-un astfel de context, a numi pe cineva „pe pile” înseamnă a numi de prea multe ori un analfabet funcțional.
Efectul este devastator deoarece performanța sportivă depinde de o întreagă rețea de specialiști: ai nevoie de oameni competenți de la magazioneri, maseuri și bucătari, până la analiști video, psihologi, marketeri, contabili și antrenori. Când criteriul politic înlocuiește competența, sportul românesc se umple de incompetenți. Probabilitatea ca într-o astfel de structură de stat să existe simultan suficienți oameni capabili care să colaboreze eficient este infimă. Unele proiecte pot străluci meteoric, dar se prăbușesc inevitabil după o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Sportul românesc are o serie de oameni excepționali, oameni care fac minuni în munca lor. Oameni care ar putea performa la cel mai înalt nivel în orice domeniu. Dar sunt mult prea puțini și, de prea multe ori, sunt forțați să lucreze cu oameni slabi sau mediocrii.
Și de prea multe ori sunt forțați să-mi zică „da, Boți, știu dar e venit pe filiera X și nu pot face nimic. Hai să facem ce putem…”
Problema 2: Infrastructură de ieri pentru viitorul de mâine
Problema numărul 2 derivă tot din acest analfabetism sistemic. Atunci când construim infrastructură nouă, o facem ca acum 20 de ani: copiem, copiem și iar copiem. Din cauza limitărilor intelectuale și a lipsei de viziune, nu suntem capabili să gândim cum va arăta sportul peste 5 sau 10 ani. Ne rezumăm la a reproduce trecutul, ignorând evoluția tehnologică și nevoile viitoare, rezultatul fiind baze sportive care sunt moral depășite încă din ziua inaugurării. Oamenii buni din sport sunt îngropați în munca de zi cu zi zbătându-se să compenseze incompetența cu care sunt înconjurați și se bucură când ceva se mai mișcă. Orice. E bine că s-a făcut și așa. Dar pe mine mă apucă disperarea când merg pe noile arene din România. Sunt deja depășite de tot ce s-a construit și se construiește în lumea civilizată.
Problema 3: Mentalitatea
În final, toate acestea creează un mediu toxic în care cresc și trăiesc atât adulții, cât și copiii noștri. Discutând zilnic despre aceste disfuncționalități și văzând cum meritocrația este ignorată, românii dezvoltă o mentalitate de „follower” sau chiar de „loser”.
Ne-am obișnuit să fim spectatori la succesul altora, captivi într-un sistem care descurajează inițiativa. Sigur, există câțiva indivizi care reușesc să iasă din grup și să strălucească, dar ei sunt doar excepțiile care confirmă regula — rezultate obținute adesea pe cont propriu, în ciuda sistemului, nu datorită lui.
Așa am ajuns să avem o Simona Halep, deși în Strategia Sportului Românesc tenisul de câmp nici măcar nu se află printre cele 19 (nouăsprezece) sporturi prioritare.
În loc de Concluzie
În fața acestui tablou, ai putea fi tentat să renunți. Totuși, sportul românesc este mult prea important pentru societate și îmi aduce prea multă bucurie personală pentru a sta deoparte.
Pe peretele agenției Publicis Sport am pus la loc de cinste un citat din legendarul John Wooden: „Nu lăsa lucrurile pe care nu le poți face să stea în calea lucrurilor pe care le poți face.”
Până la rezolvarea sistemică a problemelor majore, am decis să mă implic în proiectele acelor oameni bine intenționați și capabili, indiferent că vin din sectorul privat sau de stat. Există acele „insule” de competență și acolo trebuie pus umărul. Și Marketingul trebuie să-și facă treaba pentru ca munca celorlalți să nu fie degeaba. Știu că, din păcate, multe sunt proiecte punctuale, cu viață scurtă și resurse limitate, dar deocamdată simt că merită efortul.
Nu putem schimba mentalitatea unei întregi generații sau predictibilitatea politică a țării, dar facde echipă cu cei care construiesc proiecte. Performanța punctuală se poate realiza acolo unde zece-douăzeci de oameni capabili decid să colaboreze.
În decembrie 2015, când ne-am întors cu medalia de bronz de la Campionatul Mondial de handbal feminin, am avut o discuție cu directorul de marketing al unui mare client, un macedonean care cunoștea bine spiritul locului. M-a felicitat, dar a adăugat ceva ce mi-a rămas întipărit în minte: „O să mă bucur cu adevărat când o să veniți cu a doua medalie. Noi, ăștia din Balcani, suntem capabili să luăm o medalie. Încă nu ne-am dovedit capabili să avem continuitate.”
Aceasta este, de fapt, miza luptei cu Problemele -1 și 0: să trecem de la „miracolul” unei medalii izolate la normalitatea unui sistem care produce valoare an de an.
*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii aici.
*
