Nu răspund la telefon. Și asta e problema?!
Am văzut recent un reportaj la știri pe această temă și n-am putut să nu mă întreb cât se va mai scrie despre noi întrucâtva negativ. Tinerii ăștia sunt așa și pe dincolo, dom’le. Nu mai e ce era odată. S-au întors toate pe dos. Mergem din rău în mai rău. Așa ar putea spune cineva mai în vârstă care ar vedea reportajul ăsta, panicat fiind de schimbare și totodată rezistent la ea. O rezistență pe care nu pot pretinde că o înțeleg în profunzime, tânăr fiind și adaptându-mă, de fel, repede la nou. Pot să presupun doar că are legătură cu zona de confort.
Reportajul nu o spune expresis verbis, însă în fond este despre faptul că nu mai e cum era.
În esență, ni se spune în reportaj că tinerii preferă mesajele în detrimentul apelurilor telefonice, deoarece le e teamă că nu știu ce să spună. Conform materialului de presă, o aplicație de dezvoltare personală a realizat un sondaj pe un eșantion de două mii de respondenți, în urma căruia a reieșit că 42% nu răspund niciodată la numere necunoscute. Iar 47% fac asta doar câteodată. În proporție de 78% cred că slabele abilități de comunicare i-au costat bani sau oportunități. Nu ni se spune despre ce aplicație e vorba. În schimb, sunt menționate numele unui sociolog, al unui psiholog și al prodecanului Facultății de Mecanică Timișoara. Ni se mai spune că, sugestiv, specialiștii au botezat fenomenul „callergy” („alergie la apeluri”).
Un articol de anul trecut al publicației Gândul vorbește despre un studiu care arată că 25% dintre tinerii între 18 și 25 de ani refuză să răspundă la telefon de teama fraudelor. De asemenea, 40% așteaptă ca persoana care a sunat la telefon să vorbească prima. Nu ni se spune nici cine l-a făcut, nici eșantionul pe care a fost realizat.
Oare chiar așa să fie?
Ceea ce urmează să spun nu e nici din cărți, nici din sondaje, ci din ceea ce empiric am observat, făcând parte din generația asta.,
Nu o să iau în calcul nevăzătorii. Tineri sau bătrâni, noi oricum avem o predilecție pentru mesajele vocale și pentru apeluri, fie ele în cadrul aplicațiilor de mesagerie sau GSM (pe număr).
Cunosc oameni, și nu puțini, care răspund la telefon fără probleme. Sunt prieteni, colegi și cunoștințe de un leat cu mine, cum s-ar zice. Cu siguranță există printre noi oameni pentru care vorbitul la telefon nu e tocmai confortabil, însă nu cred că asta ne definește ca generație.
Gen Z, judecată prin obiceiuri și ignorată la probleme
Nu nevorbitul la telefon, ci jobul de entry level cu experiență este o problemă pentru tineri. A-ți se cere să ai experiență pentru un job de debutant nu e nicidecum un caz izolat. E plină piața muncii de ele.
A-ți cumpăra o casă e așa de scump, cum probabil n-a mai fost vreodată. Este o reală problemă pentru tinerii zilelor noastre.
A avea o dizabilitate face ca șansele de a intra pe piața muncii să scadă vertiginos.
Deși n-au trăit în comunism, mulți tineri din generația Z cred că era mai bine atunci. Este, fără doar și poate, un paradox. A regreta ceva ce n-ai trăit e pur și simplu ilogic și totuși, se întâmplă. Oare de ce?
Părinții și bunicii tind să nu fie obiectivi. Pot să înțeleg că ei sunt nostalgici diupă tinerețea lor. Memoria e selectivă, tindem să ne amintim lucrurile plăcute, dar până unde merge selecția? Eu nu le-aș putea spune eventualilor copii și nepoți că era lapte și miere în criza din 2010, doar pentru că eu nu aveam lipsuri. Înțelegeam pe atunci că pensiile și salariile erau incredibil de mici și că multă lume nu o ducea bine.
Peste poveștile frumoase despre comunism se așterne contextul în care ți se cere să fii debutant cu experiență, iar casa visurilor tale nu ți-o permiți. Are și lipsa de informare un rol important. Iacătă, avem tabloul.
Problemele reale ale Gen Z nu încap într-un apel ratat
Se mai spune despre noi că suntem leneși și nu vrem să muncim. Ni se cere să fim debutanți cu ștate vechi și ni se oferă, parafrazând-o pe doamna Corina Neagu, specialist în resurse umane, un job cu salariu mic și cerințe de CEO. E ceva greșit în a nu dori asta?
Există și alte practici ale pieței muncii care fac mai dificilă găsirea unui loc de muncă. Ghostingul e una dintre ele. Angajatorul poate să nu mai dea niciun semn după interviu. „Vă sunăm noi” e o expresie arhicunoscută a HR-ului românesc. Niciun semn după.
În concluzie, nu tot ce se spune în mass-media despre generația noastră o și definește. Sunt articole de presă ce pot invoca probleme false omițându-le pe cele reale, probabil pentru a ne face să ne uităm în altă parte. Ideea e că trebuie să luăm totul cu o lingură de sare, nu de-a gata. Să trecem ce auzim, vedem și citim prin filtrul propriei gândiri.
* Florian Ionașcu este din Buzău, licențiat al Facultății de Psihologie și Științele Educației Universitatea din București, în pedagogia învățământului primar și preșcolar, absolvent al Școlii Postliceale de Informatică din cadrul Liceului Special pentru Deficienți de Vedere Buzău cu proiectul Legidiz.ro (centralizator al actelor normative care abordează, fie și în treacăt, drepturile persoanelor cu dizabilități). Ca voluntar, a contribuit la traducerea interfețelor de aplicații folosite și de nevăzători. Lucrează și la un ONG care promovează accesibilizarea mediului fizic și informațional pentru persoanele cu dizabilități, traduce articole din domeniul accesibilității și testează accesibilitatea site-urilor web pentru nevăzători. A colaborat sau colaborează cu Asociația CED România – Centrul de Excelență prin Diversitate, www.nevăzător.ro, Be My Eyes, Poedit.
**sursă foto: www.shutterstock.com
