Din cauza lui trebuie să cobor adânc în mine. În mine și în minele din care au ieșit orcii cu ochii roșii, bale la gură și nevoia de a strivi totul, ființe rătăcite în întunericul îi ținuseră tovarășii pe care acum îi apărau. Trebuie să scotocesc printre spaime, resentimente, amărăciune, disperare, acea disperare care m-a cuprins repede, în ultimele zile ale lui decembrie ‘89, de pază la facultate și înțelegând într-o seară târziu că suntem păcăliți. Că ni se servește o enormă mascaradă.
Trebuie să scot din carnea mea așchiile bâtelor și cioburile unei vieți normale care ar fi putut fi. Trebuie să intru iar noaptea aceea de iunie ‘90 de la Universitate când, coborând din metrou, m-au înhățat ortacii, vinovat și condamnat pentru că aveam părul lung și eram student. Au vrut să mă ia cu ei, dar un tovarăș în costum prost croit le-a zis să mă lase că acum trebuie să meargă. Am urcat șocat treptele și am văzut sub lumini coloanele care se retrăgeau către peșterile lor lăsând în urmă un oraș în sânge. Nu mai era nimeni pe străzi iar aerul era îngroșat de teroare, puteai să-l tai cu cuțitul în felii.
Iliescu a fost puntea care i-a dus cu arme și bagaje pe securiști și apartnici din comunism către ceea ce trăim astăzi, opera lor și a lui. Dar nu trebuie să ne învinovățim decât pe noi. Iliescu a fost suma tuturor slăbiciunilor noastre ca popor, așa cum Ceaușescu a fost suma tuturor lașităților noastre.
Nu vă întrebați cum de în spațiul european al acelor vremuri numai la noi s-au născut astfel de lighioane? Și mai aveam pretenția ca judecata crimelor lui să meargă până la capăt? Mai bine ne judecăm pe noi. Îmi aduc aminte cum ne ascundeam înfricoșați și dezorientați, plini de adrenalină și de speranță, crezând că trăim un război civil în vreme ce el aproape că spunea „Măi dragă, hai, potoliți-vă, gata, l-am prins pe nebun, mergem înapoi la treburile noastre!”. Treaba unora de a face lapte și a altora de a-l mulge. Tovarășul Iliescu a fost administratorul unui bloc de golani care a pus mâna pe tot cartierul. El doar încasa întreținerea.
Mulți au trăit cu speranța că va fi condamnat. Eu am crezut, inconștient, până în ultima clipă, că va rosti trei cuvinte. ”Îmi pare rău.” Nu trebuia mai mult. Nu trebuia să se căiască pentru morți, pentru schilodiți, pentru toți anii pierduți, pentru oasele sudate greșit ale democrației. Câteodată mai cred și eu, ca prostu’, în minuni, moaștele lor!
Dar nu putea fi așa. Iliescu vine și pleacă din lumi în care nu există regrete. Doar un nesfârșit pustiu al conștiinței.
*Radu Naum realizează Baricade împreună cu Cătălin Striblea, pe canalul youtube Vorbitorincii
4 răspunsuri
Bai, innebunesc cand vad filmuletul de la final.
Este incredibil cum toata tarasenia asta a ramas nejudecata si nimeni nu a raspuns in fata legii pentru atrocitatile comise.
Nu se poate asa ceva, pur si simplu nu se poate. Si cand ma gandesc la faptul ca cei care au condus catre asta sunt inca pe pozitii inalte, ei sau demnii lor urmasi, ma intreb din ce in ce mai des: oare mai are rost?
pare ca e o greseala aici – ființe rătăcite în întunericul îi ținuseră tovarășii pe care acum îi apărau.
Iliescu, cred, a fost un exponent al unei lumi.
Lumea din care am făcut parte (și) noi. C-am vrut sau nu…
O lume care merge mai departe, cu toate metehnele.
Încă-l vezi pe „Iliescu” peste tot.
Pe la asociațiile de locatari, pe la diverse regii, consilii, primării. Îl vezi prin prefecturi, îl vezi prin școli, spitale, pe la noi îl vezi chiar și prin multinaționale. Guverne, ministere, cancelarii, camere. Lumi, politice sau nu, vezi cum devin politicoase.
„Iliescu” e despre noi, despre lumea de ieri și de azi. Iar lumea de mâine va fi făcută de cei care nu-l vor mai vedea/simți pe „Iliescu”.
–-
Pe vremuri aflam că lumea de mâine va fi „când nu vom mai fi copii”. Ce copii eram…
Exista un grup destul de numeros in tarisoara care pretinde ,”in nemernicia”lor,sa uitam imaginile astea,care mie mi au generat insomnii si care ne au facut sa pierdem cel putin 10 ani cat si sprijinul consistent al comunitatii internationale democrate.