Campania electorală pentru alegerea președintelui american în 2024 a fost ca un thriller, imaginea acesteia fiind omniprezent proiectată în mintea marii majorități a americanilor. Desfășurarea ei, cu doi bărbați de vârsta “a patra” – Donald Trump şi Joe Biden – i-a pus, atât pe cetățenii divizați, cât și pe cei nehotărâți din Statele Unite, în imposibilitatea de alege un anumit candidat, forțându-i să voteze împotriva unuia dintre aceștia.
“It’s the economy, Stupid!” faimoasa frază a lui James Carville este de obicei principalul factor care determină rezultatul alegerilor americane, însă modalitatea în care s-a desfășurat această campanie electorală a fost una cu foarte multe surprize și răsturnări de situație. Președintele în exercițiu, Joe Biden, a fost protejat în permanență de către anturajul său, pentru a nu fi văzut de poporul american ca fiind slab, bătrân și senil. Rând pe rând, o dată cu necesitatea de a se expune mai des în spațiul public, au început să fie vizibile problemele evidente de claritate pe care a încercat să le țină sub control.
În același timp, Donald Trump, candidatul republican, mai violent ca niciodată, și-a continuat campania electorală agresivă, campanie care practic nu a încet niciodată din anul 2015 încoace, și care va continua – cel mai probabil – până la decesul acestuia. Sondajele au evoluat negativ pentru Joe Biden, iar ulterior primei dezbateri publice a celor doi candidați la președinție, în iunie 2024, lucrurile au început să o ia la vale pentru democrat. Dezastrul s-a concretizat însă în următoarele săptămâni, când în urma unei serate organizate pentru strângerea de fonduri, George Clooney a declarat “I love Joe Biden. (…) But we need a new nominee”. Cuvântul unei celebrități precum Clooney care, mai presus de toate, este între cei mai importanţi fundraiser-i ai campaniei prezidenţiale democrate, cântărește extrem de mult, mai ales în SUA, acolo unde Trump a fost ales președinte o dată.
La doar câteva zile după, în urma unui “rally”, susținut de Trump în fața enoriașilor lui, în Pennsylvania, un glonț îi trece milimetric pe lângă cap, atingându-i urechea. Imaginea sa de martir este amplificată de pumnul ridicat și exclamația “FIGHT!”, în timp ce susținătorii lui puteau să îl vadă sângerând. Astfel, candidatul republican a fost propulsat în sondaje ca un câștigător categoric. Figura unui sfidător al morții s-a răspândit puternic, ajungând virală în întreaga lume, întărind încă o dată convingerea susținătorilor acestuia, că a fost trimis de Dumnezeu Însuși.
Ce-au făcut democrații
Câteva zile mai târziu, Biden a fost convins de conducerea partidului democrat să renunțe la candidatură și să o susțină pe Kamala Harris, vicepreședintele SUA, în cursa pentru Casa Albă. Deși Biden strânse numărul de voturi necesar pentru a-și asigura statutul de candidat democrat la alegerile prezidențiale, în urma alegerilor primare organizate în fiecare stat american, mecanismele politice au permis schimbarea acestuia la Convenția Democrată din august 2024, cu vicepreședintele, Kamala Harris.
Harris a unit partidul, fiind practic acceptată în unanimitate de către toți democrații înregistrați. Un sentiment pozitiv s-a propulsat în societate, ea crescând semnificativ în sondaje. Cu toate acestea, alegătorii nehotărâți nu au primit foarte bine modalitatea în care a fost nominalizată, fără îndeplinirea tuturor formalităților necesare, conform cutumei electorale din cadrul celor două mari partide americane. S-a reușit însă depășirea acestui moment odată cu faptul că Donald Trump a fost condamnat într-un dosar pentru 34 de capete de acuzare, respectiv după dezbaterea electorală din luna septembrie, câștigată în mod evident de vicepreședintele american.
Deși era favorita impulsului momentului, Harris a ales să nu se mai expună după dezbaterea publică, să nu discute cu presa, o strategie care să nu îi permită să greșească, în timp ce Trump a continuat să facă exact ce știe să facă mai bine: “There is no such thing as bad publicity.” Și-a promovat imaginea lui mesianică al omului de succes, a început să vândă o serie de articole care să îi promoveze brand-ul, șepci MAGA, ceasuri TRUMP, NFT- uri și multe altele, printre care și Biblia Trump. Nu în ultimul rând, a făcut din “mug shot”, poza efectuată atunci când a fost condamnat, un simbol al rezistenței împotriva “răului”.
De unde începe decăderea unui imperiu
Cea de-a doua tentivă de asasinat a lui Trump a fost preludiul pentru readucerea acestuia pe primul loc în sondaje. Derapajele lui Biden, cel mai faimos dintre acestea fiind numirea susținătorilor lui Trump ca fiind “garbage”, cât și latența care a caracterizat campania electorală a Kamalei Harris, au fost printre aspectele care au contribuit la alegerea lui Trump.
În timpul campaniei electorale, și după finalizarea acesteia, Trump s-a lăudat, nu o dată, că va rezolva probleme complexe în 24 de ore. Cea mai importantă dintre acestea a fost războiul din Ucraina. O dată ajuns președinte, Trump a început să dea înapoi afirmând faptul că este mai greu decât a crezut inițial. Așadar, a început să facă tot ce știa mai bine. A apelat la “flerul” său de afacerist pentru a încerca să rezolve o problemă legată de viață și de moarte, în speranța că, având în spate cea mai puternică armată din istoria lumii, cea mai mare economie a lumii și, nu în ultimul rând, susținerea celor mai bogați și, implicit, a celor mai deștepți dintre americani va putea să întoarcă lucrurile în direcția pe care și-o dorește.
Ce l-a determinat să creadă acest lucru? Unul dintre cei mai importanți factori cred că este legat de politica monetară și fiscală promovată de americani, cu precădere, în ultimii 60 de ani. În 1971, președintele Nixon anunța renunțarea la Sistemul Bretton Woods de anulare a convertibilității monedei americane în aur. Practic, Dolarul American devenea o monedă “fiat” începând cu acel an.
Decizia FED de a ridica și de a ține crescută dobânda de politică monetară în timpul anilor ’80, pentru reducerea inflației, cât și prăbușirea URSS la finele acestui deceniu, a dat un nou suflu economiei americane. Alegerea lui Greenspan în fruntea FED după Paul Volcker, politica de promovare a comerțului specifică președintelui american Bill Clinton, cât și deschiderea Chinei și primirea acesteia în WTO, au fost câteva dintre aspectele care au condus la prosperitatea și dezvoltarea globală.
O scurtă explicație istorică
Anii 2000 se caracterizează ca o perioadă a exceselor pe fondul stimulării consumului, în contextul unei dobânzi de politică monetară redusă. Deși, bunăstarea materială s-a bazat în permanență pe comerț, aceasta a fost afectată parțială de o serie de bule economice care merită a fi menționate: bula imobiliară din Japonia din anul 1989, bula economică asiatică din anul 1997 și, nu în ultimul rând, criza “dot-com” de la începutul anilor 2000.
Pe fondul evenimentelor amintite mai sus, băncile centrale ale multor țări au reacționat. Dintre acestea, politica monetară a Băncii Centrale din Japonia și politica FED sunt cele mai importante. Prima cele două a inventat instrumentul de quantitive easing, care permite achiziția de active cum ar fi acțiuni sau obligațiuni de stat, de către banca centrală tocmai pentru injecta bani în economie și a stimula consumul. Cea de-a doua, și anume FED, a permis reducerea dobânzilor de politică monetară la valori extrem de reduse, stimulând astfel piața imobiliară. Luând în considerare faptul că dolarul este moneda de rezervă principală a tuturor băncilor centrale din lume, fiind și cea mai căutată monedă, nu este de mirarea că valorile proprietăților imobiliare din toate țările aliate au crescut la niveluri record. În 2008, această bulă imobiliară s-a spart, tocmai în SUA, generând probleme financiare grave la nivel mondial.
Ben Bernake și, ulterior, Janet Yellen, ambii guvernatori FED, au luat decizia de a utiliza quantitative easing împreună cu reducerea treptată a dobânzii de referință, pentru salvarea economiei americane, și mondiale, după ce au văzut impactul falimentului Lehmann Brothers, pe tot mapamondul. Barack Obama nu a intervenitî n deciziile pe care banca centrală americană le-a luat. UE a recurs la aceeași soluție pentru a stimula consumulși pentru a-și redresa propria economie, așa cum de altfel au făcut-o o serie de mari economii ale lumii, la acea vreme.
Atunci a apărut și termenul de “to big to fail”, care de fapt oferea tuturor companiilor mari din întreaga lume “un cec în alb”, respectiv posibilitatea de a-și asuma orice riscuri, fără a exista consecințe. În acest fel, rațiunea financiară a fost marginalizată dând frâu liber unui dezmăț mult mai mare decât cel de dinainte de 2008, atunci când nu se știa de această plasă de siguranță. Înclin să cred totuși că, Barack Obama a înțeles, cel puțin în parte, aceste lucruri, iar prin politica lui fiscală a temperat apetitul pentru risc.
Un discurs despre școala vieții. Fix ce-i place lui Trump
Odată cu venirea la Casa Albă a lui Donald Trump, respectiv obținerea unei majorități republicane în Congresul American, politica de relaxare fiscală a dat frâu liber noilor excese. Piața imobiliară a crescut, cryptomonedele, acțiunile, obligațiuni de toate felurile, NFT-urile etc. s-au apreciat considerabil. Deși această decizie a determinat o anumită bunăstare, dat fiind faptul că o serie de bani s-au regăsit și în economia reală, trebuie menționat faptul că aceeași decizie a creat diviziuni mari în societate, mai ales datorită craterului dintre cei care “au” și cei care “nu au”. Era evident că elita va accesa marea majoritatea a banilor, iar cei care și-au asumat riscuri necalculate au avut doar de câștigat. De ce? Pentru că în situația în care ai doar o economie care crește nu poți să dai faliment, și mai mult decât atât, dacă ești suficient de mare, vine statul și te salvează. Statul consideră că prăbușirea oricărei companii mari reprezintă un risc sistemic la adresa întregului sistem financiar mondial.
Întrebarea este, dacă se va continua așa, până la urmă nu oricine devine un risc sistemic de prăbușire a sistemului financiar actual? Chiar și cerșetorul de la colțul străzii, dacă nu consumă, poate să ajungă să fie o problemă pentru economie?
Ei bine în această lume se simt cel mai bine oamenii care nu gândesc, oamenii care nu au nimic de pierdut, cei care au “școala vieții”. Într-o lumea în care economia trebuie să crească în permanență, acești oameni vor avea întotdeauna dreptate! Nu calculează nimic, totul se reduce doar la câți bani pot să vehiculeze, încercând să își diversifice investițiile în toate domeniile posibile, chiar dacă acest lucru nu are sens. De ce? Pentru că nu se pot prăbuși toate deodată, nu? În acest fel, acești “risk takeri”, acumulează averi impresionante și își permit, de pe poziția de forță pe care o au, să se comporte oricum, pentru că – până la urmă – pentru ei această abordare a fost cea care a dat rezultate.
De ce să schimbi o rețetă care funcționează? O perfecționezi, devii mult mai agresiv și începi să îți împingi angajații, furnizorii, partenerii, colaboratorii, finanțatorii, dar și clienții finali dincolo de limitele normalului, a naturalului, a bunul simț, pe care cu siguranță nu l-ai avut niciodată, dincolo de moralitate. Totul ți se cuvine, iar cine nu este de acord cu tine sau nu se pliază pe dorințele pe care le ai, este prost, incompetent sau “vicious and evil”, sau “sleepy”, sau “little”, sau “low energy”, sau “lying”,sau “crooked”, cum de altfel îi place lui Donald Trump să spună.
Oricum, în această lume a executivilor din companiile mari, doar cei care au nesimțirea suficientă să obțină, prin orice mijloace, tot ceea ce își doresc, ajung să fie și cei mai apreciați în mediul lor. Un fost CEO General Electric s-a lăudat în memoriile dânsului cu modalitatea în care a reușit să negocieze un contract care oricum era avantajos pentru companie, la o valoarea și mai joasă, ținându-l pe reprezentantul acelui furnizor să aștepte ore întregi pe holurile societății lui și punându-l în diverse ipostaze neplăcute, doar pentru a-l face să cedeze psihic.
Singurul Dumnezeu în această lume este Banul. Puterea în această situația nu constă în nimic din ceea ce ar trebui să cuprindă un set de valori, ci în reputația unui om puternic, unui om în față căruia nu ai nicio sanșă să negociezi nimic, nu ai nicio șansă să câștigi nimic, singurul lucru care îți rămâne este să fii de acord cu orice ți se impune. În această lume se recurge constant la ipocrizie, ca și unealtă de manipulare, fiind utilizat setul de valori real la care marea majoritate a populației se raportează. Bineînțeles că de aici nu lipsește decât amintirea și venerarea ființei supreme la care marea majoritate a poporului se închină, respectiv, Adevăratul Dumnezeu.
Aceste personaje declară deseori că nu ar fi reușit nimic fără Dumnezeu, că nu pot să facă nimic fără El, în ciuda faptului că nu promovează și nu utilizează nimic din ceea ce este perceput ca fiind bine. O parte dintre acești oameni ajung zeități în cercul lor de apropiați, își crează propriile religii, propriile ritualuri, iar, pentru că nimeni nu îi contrazice, se autoconsideră și sunt considerați cei mai deștepți, cei mai inteligenți oamenii cu viziune și, nu în ultimul rând, trimișii lui Dumnezeu. Pentru că succesul lor material este infinit mai mare decât efortul și munca cinstită pe care le-au depus, asta îi face să se gândească la faptul că, instinctiv, dobândesc o formă de cunoaștere care este dincolo de înțelegerea tuturor, cu excepția lor. În acest fel, acești vizionari devin profeți pentru o masă critică de oameni și încep să își structureze cunoștințele și percepția legate de orice aspect al vieții, tocmai pentru a le putea preda mai departe adepților. Mai mult decât atât, încearcă să își perfecționeze setul de abilități și să acumuleze informații, astfel încât să evolueze, căutând răspunsuri în ritualuri vechi care nu prezintă raționament, dar care au acea aură de legendă, cum ar fi “Ayahausca”. Totodată, unii – dacă mulți dintre ei – ajung să creadă în tot felul de teorii ale conspirației.
Succesul financiar al unui om unidimensional dezvoltat (care poate să fie expert într-un singur domeniu), oferă siguranța acestui stereotip de indivizi că pot să exceleze în orice domeniu cu un efort redus, alegând să acumuleze doar informațiile care le convin și care sunt ușor de înțeles. Două dintre aceste exemple sunt Bill Hwang care a pierdut 20 mld $ în doar 2 zile, fiind creditat cu discursuri și ritualuri dincolo de orice raționament, dar și cu mulți adepți, respectiv magnatul rus Antonovich care a crezut, cel mai probabil, că va reuși să se integreze în absolut, când a participat pentru ultima dată în viața lui la un ritual de “Ayahausca”.
Totodată, acești oameni nu au răbdarea necesară să intre în detalii, pentru că “școala vieții” i-a învățat să acționeze înainte să gândească, și, de cele mai multe ori, rezultatele au fost pozitive. Astfel de oameni nu vor avea niciodată interesul sau răbdarea să facă un lucru de calitate, care implică o analiză amănunțită, făcându-i mereu pe angajați să se simtă inferiori pentru că nu au reușit să furnizeze cele mai bune soluții sau rezultate în raport cu așteptările și în raport cu toți cei din cadrul concurenței, stimulându-i în acest fel să lucreze mai mult și să rămână legați de compania în care activează. Acești oameni nu înțeleg munca adevărată, nivelul de detaliu la care trebuie să te raportezi dacă dorești să furnizezi un bun sau un serviciu de calitate, dar sunt foarte siguri sau, cel puțin, transmit această siguranța că ei înșiși dacă ar fi luat problema în mâna, ar fi putut-o rezolva mai repede și mai bine decât oricine.
Aceastea sunt și principalele “skill-uri” care sunt prezentate, cel mai probabil, și cel puțin în parte, și în “The Art of The Deal”, scrisă de Donald Trump. Comportamentul pe care acești CEO de companii mari îl au în mare parte și care a fost descris mai sus a fost puternic exacerbat de politica monetară și fiscală, care le-a permis să nu piardă niciodată. Într-o astfel de societate, clasa celor care muncesc, a celor care gândesc și care nu își asumă riscuri necalculate are doar de pierdut. Această masă de oameni fac parte, de obicei, din clasa de mijloc și sunt, de cele mai multe ori, oameni educați, oameni care au făcut “școală”, care se raportează la un set de valori și care înțeleg noțiunile de moralitate, decență și raționament. De cele mai multe ori sunt oameni cu discernământ, dar care sunt apăsați de grijile cotidiene și de a ține pasul cu societatea, uitând să interacționeze civic și să intre în dialog cu mulțimea care are nevoie de modele.
Astfel, populația majoritară va observa doar succesul oamenilor “puternici”, așteptând soluții de la promisiunile mincinoase ale acestora. Într-o astfel de lume “școală” și știința devin irelevante, pentru că succesul material se poate obține și altfel.
Bineînțeles că ambiția celor bogați se lovește de ambiția altor oameni bogați. Atunci când în domeniul privat devii atât de mare, încât nu mai ai unde să crești, treci la nivelul următor. Acești oameni nu se opresc prin a se plafona la nivelul miliardelor de $ pe care le dețin, ci vor candida pentru funcții de demnitate publică, până la cele mai înalte din cadrul acelui stat. În orice țară, Statul este cel mai mare investitor. Și pentru că am stabilit care sunt cei mai deștepți oameni din societate, care sunt vizionarii acestei lumi, era inevitabil ca la cârma celui mai puternic stat din lumea de azi să nu se afle un miliardar, singurul om care poate rezolva toate problemele tuturor.
De altfel, dacă luăm în considere întregul cabinet de la Casa Albă, vedem imaginea unei opulențe greu de descris. Ca urmare, deduc faptul că un comportament precum cel menționat mai sus este asociat ca fiind aferent unui dictator. Dar așa cum, nu de puține ori am observat, dictatorii, oamenii cu adevărat “puternici”, se ajută între ei. Într-o astfel de lume, acești oameni găsesc “puterea” necesară să empatizeze și să se identifice unul cu celălalt.
De ce îl place Trump pe Putin
Trump îl admiră pe Putin pentru că are milioane de “angajați” de care poate să dispună cum dorește el: poate să îi arunce chiar de la balcon, dacă așa consideră. Pentru că Trump știe că a făcut greșeli, deși nu le va recunoaște niciodată, reușește să se transpună în situația lui Putin, considerând că a fost împins să invadeze Ucraina și trebuie ajutat, pentru că a comis o greșeală. Din punctul de vedere al lui Trump, greșeala nu constă în faptul că a invadat Ucraina, ci în faptul că a încercat să o invadeze crezând că va reuși. Respectiv, a acționat considerând că este suficient de pregătit pentru a o cuceri, dar a eșuat lamentabil. O eroare de calcul, doar și Putin este un om de acțiune la fel ca și el. Pentru acest motiv ar trebui ajutat, mai ales că omul a fost capabil să ajungă la vârful unei “companii” (Rusia, de bună seamă) care deține cele mai mari resurse din lume, are cel mai eficient, din punct de vedere economic, program spațial, are o armată mare și arme nucleare semnificative, dar nu în ultimul rând deține un număr semnificativ de aproximativ 140 milioane de “angajați”, care sunt în permanență pregătiți să îi satisfacă dorințele. Iar dacă dorințele lui nu sunt satisfăcute, atunci…
Este poate natural, dar nu normal ca în viața să reușească, întotdeauna cel care este mai puternic. “Survival of the fittest” presupune o lume lipsită de rațiune, o lume haotică, în care pumnul și mărirea organului genital, sau în cazul “deal maker”-ilor, averea, de orice natură ar fi aceasta, primează. În această lume BANUL este rege, putând să modeleze cu ușurință caractere. Atunci când acesta există din abundență fără muncă, fiind destinat unei dezvoltări nesănătoase, va duce într-un final la colaps. Politica monetară agresivă a fost un factor determinant în bine, pe termen scurt, dar în foarte mult rău pe termen lung. Lăcomia nu este un lucru bun, spre deosebire de ce spunea Gordon Gekko, interpretat de Michael Douglas, în fimul “Wallstreet” din 1987. Tipărirea și injecția unor mari cantități de bani în economie nu aduce bogăție, decât pentru cei mai puțini, deoarece nu poți “printa” oameni deștepți, oameni capabili și oameni competenți, așa cum nu poți “printa” bunăstarea.
Cu toate acestea, primul mandat al lui Trump nu avea să anunțe nici pe departe ceea se întâmplă în acest al doilea mandat. Pete Hegseth și JD Vance au ținut discursuri la NATO și în cadrul conferinței de la Munchen, de neînchipuit pentru mileniul 3. Tonalitatea agresivă și prelegerile legate de problemele identificate de acești YESMANi, chiar în interiorul UE, ba chiar în interiorul statelor alianței militare, reprezintă o extensie a viziunii conducătorului suprem și a dorințelor acestor mesageri de a dobândi recunoaștere în fața lui Trump, de a-i câștiga atenția și de a-i confirma alegerea potrivită pe care a făcut-o, respectiv de definire a statutului lor de loialiști, în scopul păstrării actualelor privilegii, sau de obținere a altora noi.
La finele lunii februarie 2024, lucrurile s-au agravat iremediabil. După conferința de presă susținută împreună cu premierul britanic în care afirma faptul că va respecta prevederile art. 5 din tratatul de aderare NATO, respectiv după organizarea primei ședințe de cabinet la care a participat și presa, în care a declarat încă o dată sus și tare că țara vecină Canada ar trebui să fie al 51-lea stat american și că această țară nu ar există dacă nu ar avea protecția SUA, a urmat întâlnirea, în fața presei, din Biroul Oval, cu președintele ucrainean Volodimir Zelensky.
Cred că o parte din ceea ce s-a întâmplat în Biroul Oval a fost premeditat.
Nu cred, totuși, că nivelul la care au ajuns discuțiile a fost unul plănuit. Președintele american Donald Trump a dorit să îl pună la punct pe Zelensky să îl forțeze să semneze tot ceea ce își dorește el, fără garanții de securitate, respectiv fără trupe americane pe teritoriul Ucrainei. Președintele ucrainean nu este un miliardar, iar, dacă luăm în considerare viața acestuia și felul în care s-a comportat, în special pe perioada desfășurării războiului, putem să îl considerăm un erou. Tocmai de aceea, un erou, de cele mai multe ori, se raportează la setul unor valori reale, la ceea ce este bine, la ceea ce este normal, la ceea ce este cinstit, la ceea ce este de bun simț, la ceea ce este moral.
Nu cred că e o surpriză felul în care s-a comportat cu Zelensky, forțându-l să semneze un acord pentru minereurile rare ale Ucrainei care să îl poată flutura în fața poporului, pentru a arată cât este deștept. Omul care a trăit toată viața pe datorie, pentru că i s-a permis datorită conexiunilor pe care le-a avut și datorită sistemului care i-a îngăduit, a încercat să se impună prin forță, pentru că deținea toate cărțile în fața lui Zelensky și mai nimic în fața președintelui rus. Știa că de la Putin nu va obține concesii, și nu cred că a încercat niciodată cu adevărat.
De altfel, așa cum a fost menționat mai sus, cei puternici se ajută între ei și nu ar vrea ca unul de-al lor să își piardă imaginea și reputația unui om puternic, unui om care știe să-și impună punctul de vedere prin orice mijloc imoral. Argumentul potrivit căruia Zelensky nu ar fi fost suficient recunoscător pentru ajutorul primit a fost invocat tocmai pentru a-l forța să semneze tot ce își dorește Trump, indiferent de consecințele pe care le-ar avea la nivelul ucrainenilor. Aceeași tactică se utilizează și în cazul motivării încheierii păcii, menționând milioanele de oameni tineri care au murit, tocmai pentru a arăta cât este de deștept., empatic și cât de repede reușește să găsească soluții la problemele complexe globale, în detrimentul intelectualului Barack Obama sau a omului decent, de bun simț, Joe Biden. Nu îl interesează viața nimănui, nu îl interesează soarta unei țări aflate peste ocean la mii de kilometri distanță, ci doar să demonstreze că el are dreptate și este cea mai inteligentă ființă umană din univers.
După mazilirea lui Zelensky au apărut și loialiștii, dornici să își exprime dezamăgirea în raport cu acest comportament “inadecvat” al președintelui ucrainean. Cum a îndrăznit să le spună, cum a îndrăznit să îi contrazică pe acești erudiți? Ce nu au înțeles Trump și loialiștii este că orice acțiune are urmări. Mikhail Gorbaciov a spus cândva: “You can not, you may not humiliate a nation, a people and think that it will have no consequences. So my question is, is this a new strategy?”Deși contextul în care a fost menționat citatul de mai sus nu este cel mai potrivit, cu atât mai puțin persoana, actuala administrație de la Casa Albă ar bine să își pună această întrebare. Doar oamenii se schimbă, setul de valori real rămâne același. Înclin să cred că în cazul în care am fi promovat adevăratele valori la care ar trebui să ne raportăm, și nu BANUL, ca element central al vieții noastre, lucrurile ar fi stat altfel.
Concluzia ține de bani
Banii foarte mulți poartă o mare responsabilitate pentru tot ceea ce se întâmplă azi. În timpul pandemiei și după aceasta s-au injectat cantități inimaginabile de lichidități, fiind folosite nu doar pentru stabilizarea economiilor, dar și în scop electoral, atât de Trump, cât și de Biden. Ulterior, am tot așteptat cu toții o criză financiară de proporții.
Unii se așteptau o depreciere masivă a oricărui activ, însă acum vedem că e mai rău de atât: avem de a face cu o criză de identitate, de rațiune, de discernământ, în care decepția și inducerea în eroare sunt principalele arme.
Nu este greu de dedus că această criză se răspândește la nivel politic, economic, financiar, comercial, cultural și chiar spiritual, influențându-ne astfel viața de zi cu zi. Din nefericire, vom fi obligați să învățăm, pe pielea noastră, faptul că bunăstarea se câștigă muncind, nu se tipărindu-se. Hârtia suportă orice, dar omul nu poate răbda orice. Întrebarea este: asta e ceea ne dorim? mai mulți bani? și mai mulți bani?
Parafrazând, “It might be always the economy, but it does not mean that we can’t be stupid…” / Ar putea fi întotdeauna economia, dar asta nu înseamnă că nu putem fi proști…”
*Radu Bindiu a mai semnat opinii în Vorbitorincii aici.
**sursă ilustrație copertă: www.shutterstock.com, autor Niphon Subsri
