Fast fashion, slow art cu Nicolae Comănescu
Într-o perioadă dominată de consumerism, în care industria de fashion produce mai mult decât putem noi cumpăra, saci întregi de haine pe care le donăm, le aruncăm sau le uităm prin dulapuri până valoarea lor scade la nesfârșit, Nicolae Comănescu face exact invers: le amplifică relevanța. Exponențial. Și, într-un fel, le face nemuritoare.
„Auto-Portret”, expoziția deschisă între 18 aprilie și 25 mai 2026 la Casa Maria Lahovary, pe Calea Dorobanți 39, sub egida MARe, în parteneriat cu galeriile H’art și /SAC, pornește de la un gest simplu: hainele altora. Nu ca obiecte, ci ca urme ale trecerii lor prin lume.
Hainele ca memorie și materie
Fragmente de îmbrăcăminte donate de prieteni, cunoscuți sau oameni din lumea artei sunt adunate, întoarse pe dos, pictate, apretate, răsucite, fixate pe suporturi de lemn, pânză, carton.
Din ele apar forme neașteptate: colaje, basoreliefuri, compoziții care par, de la distanță, fețe. Fețe reconfigurate, uneori vesele, alteori mirate, triste, încruntate sau indiferente. Dar toate, în mod paradoxal, foarte vii. Și, în cele din urmă, optimiste.
Pentru că, dincolo de materialul uzat, rămâne energia lui. Povestea lui. Viața care a trecut prin el.
Un autoportret făcut din ceilalți
Titlul expoziției e, poate, cel mai interesant punct de plecare: „Auto-Portret”. Doar că autoportretul acesta nu e unul clasic. Nu e un chip, nu e o reprezentare recognoscibilă. E o acumulare de întâlniri, bucăți de suflet. Un fel de identitate distribuită, care se formează în timp și prin contact. Nicolae Comănescu pare să extragă, asemenea unui Dementor, o parte din sufletul celor care le-au purtat. Sufletul e convertit în imagine, așa încât ce era interior devine acum vizibil tuturor.
Fiecare lucrare e, în același timp, o prezență și o absență. O persoană și o urmă.
Iar „eu”-l devine, inevitabil, colectiv.
Umorul ca formă de rezistență
Deși materialul ar putea duce ușor într-o zonă apăsătoare – uzură, consum, acumulare – expoziția nu e grea. Dimpotrivă. Umorul e peste tot. În fețele ușor deformate, în combinațiile improbabile de materiale, în felul în care lucrările refuză de-a dreptul solemnitatea. Comănescu nu moralizează consumerismul, nu îl condamnă frontal. Îl digeră și îl transformă.
Un nou capitol pentru Jecza, la București
Galeria Jecza+Olaru marchează a doua prezență bucureșteană a galeristului Andrei Jecza (fondator al Jecza Gallery din Timișoara) și, în același timp, un nou tip de început. Noul spațiu artistic apare din colaborarea cu Andra Olaru (designer si fondatoare ALMAZ), iar această întâlnire dintre artă și design devine chiar fundamentul galeriei. Galeria Jecza+Olaru se conturează a fi ceva mai mult decât o extensie a proiectului existent, de la Scânteia+, aducând împreună arta contemporană, arta modernă și designul de colecție într-un cadru comun, gândit atât pentru colecționari, cât și pentru un public aflat la început de drum.
„Blue Eyes Don’t Lie” – promisiune sau iluzie?
Vernisajul expoziției inaugurale „Blue Eyes Don’t Lie” are loc pe 22 aprilie, iar expoziția poate fi vizitată până pe 21 iunie 2026, pe strada Grigore Gafencu nr. 65, în București.
Titlul funcționează ca o promisiune ambiguă: ochii azurii „nu mint”, dar tocmai această presupusă sinceritate este pusă sub semnul întrebării. Expoziția explorează figurativul ca teren comun, unde chipul devine loc de tensiune între ceea ce se vede și ceea ce rămâne ascuns.
Spațiul expozițional devine o punte între generații, lucrările aduc în același areal artiști contemporani și repere ale modernității românești, precum Nicolae Tonitza și Ion Țuculescu, fără să forțeze contrastul, ci lăsând continuitatea să se construiască organic. Privirea devine aici elementul comun, acel fir discret care traversează epoci și limbaje, sugerând că există o sinceritate a imaginii care nu ține de stil, ci de intensitatea cu care este locuită.
Alături de lucrările lui Tonitza și Țuculescu îi veți regăsi pe Teodora Axente, Corneliu Baba, Marius Bercea, Claire Fahys, David Farcaș, Oana Fărcaș, Robert Fekete, Marius Ghita, Șerban Ionescu, Adéla Janskà, Péter Jecza, Genti Korini, Justin Mortimer, Radu Oreian, Marcel Rusu, Sergiu Toma – artiști contemporani și moderni, atât din scena națională, cât și internațională.
Marius Bercea aduce acea pictură saturată de culoare și memorie, în timp ce Teodora Axente explorează corpul și identitatea într-un registru tensionat. Marius Ghiță lucrează într-o zonă figurativă filtrată conceptual, iar Adéla Janská propune o sensibilitate mai fluidă cu două lucrări din seria Selfies. În contrapunct, Justin Mortimer aduce o pictură intensă și neliniștitoare, în care figura umană e destabilizată, fragmentată, iar Radu Oreian aduce un desen elaborat, cu accente ornamentale și o tensiune vizibilă între figurativ și imaginar. Împreună, aceste prezențe construiesc un câmp de tensiuni vizuale și idei, în care privirea, acel „blue eye”, devine instrumentul principal de negociere a realității.
Următorul pas pentru Galeria Jecza: Tincuța Marin
În paralel, la Jecza Gallery Bucharest, urmează expoziția „Cestrum Nocturnum” a artistei Tincuța Marin, deschisă în perioada 25 aprilie – 21 iunie, cu vernisaj pe 25 aprilie, de la ora 19:00, la Casa Presei Libere (Scânteia+, Corp 2A).
Mărturisesc că abia aștept evenimentul Tincuței Marin. Face parte din noua generație de artiști români deja validați internațional, cu expoziții la Veneția, Berlin sau Amsterdam, și o practică vizuală care amestecă figurativul cu imaginarul mitologic și oniric. Formată la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, artista își construiește un univers recognoscibil, în care referințele culturale, simbolurile și corporalitatea se întâlnesc într-o pictură densă, uneori ludică la suprafață, dar tensionată în profunzime.
”Soldați, îngeri și zergi.” Sau despre cum arată lumea când o privești pe dinăuntru
„Soldați, îngeri și zergi”, expoziția semnată de artiștii plastici Ileana Oancea și Cătălin Oancea, vernisată luni la Galeria Calea Victoriei, este genul de loc în care te oprești inevitabil măcar să privești pe geam, dacă ești în trecere. Dar povestea te trage înauntru, ca o plasă invizibilă.
Armura care spune o poveste fără erou
Primul lucru care te atrage este armura. Imensă, fragmentată, alcătuită din bucăți care par să fi trecut prin timp, prin lupte, prin mai multe lumi.
Oare mai e o armură care protejează? Cel puțin nu acum. Poate odată, demult.
Fiecare segment are propria textură, propriul cod: trimiteri la universul lui Miró, la straturi geologice, la hărți uneori abstracte, alteori recognoscibile. Unele fragmente par imagini văzute din satelit, altele din orașe. Unul dintre ele știu sigur că își are inspirația într-o fotografie din New York: zgârie-norii văzuți dinspre Ground Zero spre Manhattan.
Începi, fără să-ți dai seama, să cauți legături, să reconstruiești, să pui cap la cap povești. Și atunci apare întrebarea inevitabilă: cine a purtat armura asta? Cât de mare, de viteaz sau de cuceritor era eroul? Un Greuceanu? Un Ghilgameș? E apărătorul lumii împotriva a tot ce vine din afara ei? A zergilor, de pildă?
Nu există un răspuns. Și poate tocmai asta e ideea. Eroul a dispărut, urmele au rămas.
Sau, mai incomod: poate că eroul nu a existat niciodată, iar armura aceasta se construiește colectiv, din conștiința și imaginația fiecăruia dintre noi, ca un organism comun, nu foarte diferit de logica unui roi, așa cum funcționează și zergii din universul StarCraft reinterpretat de Cătălin Oancea.
Zergii lui Cătălin: între roi și conștiință
Universul artistului Cătălin Oancea e, la prima vedere, mai dur: forme organice, aproape extraterestre, obiecte care par să vină dintr-o altă logică a vieții. Inspirația din StarCraft este explicită și asumată ca atare de artist. În lore-ul jocului, zergii sunt o specie extraterestră biologică colectivă, controlată de o conștiință centrală. Nu sunt indivizi autonomi ca oamenii, ei acționează ca un grup, însă nu sunt complet lipsiți de conștiință sau de emoție și există ideea că ei pot avea atât voință proprie, cât și chiar o formă de „umanitate”.
La Cătălin Oancea zergii depășesc etapa de simple mecanisme și par să îți spună că într-un organism construit pentru reacție există, uneori, reflecție.
Soldații: armura și copilăria pierdută
În această lume fragmentată apar și soldații. La prima vedere, sunt duri, industriali, construiți din resturi de materie și istorie, ca niște relicve ale unei lumi în permanent conflict.
Dar, dacă te apropii, vezi altceva.
Fiecare dintre ei poartă, discret, o urmă de copilărie. Un ursuleț lângă sabie. O jucărie-pistol. Un set de jucării pentru nisip. Detalii mici, aproape ascunse, care schimbă complet perspectiva.
Soldații nu mai sunt doar figuri ale forței. Devin personaje fragile, suspendate între ceea ce au devenit și ceea ce au fost. În spatele armurii, rămâne copilul.
Și poate că aici se leagă totul: armura, lupta, roiul. Pentru că, odată intrați în mecanismele lumii, începem să funcționăm împreună, uneori pierzându-ne individualitatea în ”bule” care ne înghit social, dar puritatea inițială nu dispare niciodată complet.
O expoziție despre lumea întreagă
Privită în ansamblu, expoziția nu e despre îngeri, soldați sau zergi. E despre noi.
Despre cum ne construim armurile.
Despre cum ne pierdem eroii.
Despre cum funcționăm, uneori, în bloc, tributari unor bule ideologice, dar încă ne agățăm de ideea că avem un suflet.
Ce mai e de vizitat?
„Coduri generative” – Paul Neagu
Expoziția „Coduri generative” dedicată lui Paul Neagu explorează sistemul său vizual complex, construit în jurul unor concepte precum Hyphen, Anthropocosmos sau Nine Catalytic Stations, care propun o legătură între corp, materie și spirit. Reunind lucrări din perioade diferite, expoziția evidențiază modul în care artistul a dezvoltat un limbaj propriu, bazat pe structuri repetitive și simboluri, ce funcționează ca un cod deschis de interpretare.
Deschisă la Artwill Contemporary Art Space, expoziția poate fi vizitată în perioada 18 aprilie – 31 mai 2026, vernisajul având loc pe 18 aprilie.
Paul Neagu a fost unul dintre cei mai importanți artiști români ai secolului XX, cu o carieră solidă în Marea Britanie, unde s-a stabilit din anii ’70. Născut în 1938 la București și format inițial în România, Neagu a emigrat în 1970 la Londra, unde a devenit o figură influentă în arta conceptuală și experimentală.
Opera lui e greu de încadrat într-o singură zonă: a lucrat în desen, sculptură, performance și instalație, construind un limbaj propriu bazat pe sisteme și concepte recurente. Printre cele mai cunoscute idei dezvoltate de el se numără „Hyphen” (ca legătură între lumi sau stări) și „Anthropocosmos” – o viziune în care corpul uman devine punct de întâlnire între materie, energie și spirit.
Pe lângă activitatea artistică, a fost și profesor la instituții importante din Londra, influențând generații de artiști. Lucrările lui se regăsesc astăzi în colecții majore, precum Tate sau British Museum. A murit în 2004, dar este considerat în continuare o referință esențială pentru înțelegerea artei conceptuale est-europene.
RAD Art Fair
În paralel, RAD Art Fair aduce laolaltă unele dintre cele mai relevante galerii din România și din regiune, propunând o radiografie actuală a scenei de artă contemporană. Evenimentul funcționează ca o platformă de întâlnire între artiști, galerii, colecționari și public, într-un format dinamic care pune accent pe vizibilitate, dialog și descoperire.
RAD Art Fair este cel mai important târg de artă contemporană din România, o platformă care aduce împreună galerii locale și internaționale, artiști, colecționari și publicul larg. Conceput ca un spațiu de întâlnire și schimb, RAD funcționează ca o radiografie a scenei actuale, dar și ca un instrument de conectare între piața de artă din România și circuitul global. Dincolo de standuri, evenimentul include și un program paralel de discuții, prezentări și proiecte curatoriale.
Ediția din 2026 are loc între 23 si 26 aprilie 2026 în spațiile și grădinile ofertante de la Hotel CARO București. Biletele pot fi achiziționate online, de pe platforme dedicate de ticketing (precum iabilet.ro) sau direct la intrare, în zilele evenimentului.
