Era prin 2009 și nu se inventaseră încă nici Sfântul Waze, nici telefoanele inteligente cu hărți online, când ne-am pornit către Croația, împreună cu o familie de prieteni – se știu ei care, cu două mașini, două stații de radio-transmisie și doi copii de trei ani – unul al nostru, unul al lor. Cum – necum, ocolind un accident de pe autostradă, ne-am pomenit pe fosta linie a frontului bosniaco-croat, încă nedeminată. Mai exact pe linia Saborsko – Dabar – Staro Selo – Otocac. Am zis că e o scurtătură, doar că a fost cel mai lung drum pe care l-am făcut vreodată. Prea târziu ne-am dat seama ce voiau să spună în croată tablele puse prin pădure, prea îngust drum ca să întoarcem. Am dat peste niște localnici care ne-au zis: nu știm ce naiba căutați pe aici, dar drumul propriu zis e sigur. Următorii 20 km mergeți cu foarte încet, nu vă abateți de la fâșia asta, nu aruncați nici măcar un cotor de măr în pădure. O să fie bine. Toate rugăciunile pe care ni le-am amintit au fost spuse. Râs compulsiv, borboane de sudoare, disperare și adrenalină. Când ne-am întors în țară am reușit cumva să înnoptăm în Sremska Mitrovica, într-un hotel care fusese închisoare, nerenovat încă. Dar asta e altă poveste.
De ce această poveste? Pentru că la Teatrul Național București tânărul regizor Botond Nagy a pus in scenă CUVÂNTUL PROGRES ROSTIT DE MAMA SUNĂ TERIBIL DE FALS, de Matei Vișniec, piesă inspirată de conflictele iugoslave din anii ’90, premiată în anul 2009 la Festivalul de Teatru de la Avignon în 2009.
După pierderea unui fiu în conflictul armat, un soț și o soție se întorc la casa lor în ruine și încearcă să se adapteze noii vieți alături de mai vechii sau mai noii vecini, tributari unui modus vivendi ce le-a permis să supraviețuiască acelui haos. Sfârșiți de suferință, părinții depun eforturi să-și găsească și să-și îngroape băiatul, însă această sarcină devine dificilă și epuizantă emoțional în acel spațiu geografic măcinat de conflicte, ”construit pe un pat de oase”.
Hăul psihicului unei mame și al unui tată îndurerați – nu atât de moartea fiului, cu care într-o măsură par împăcați, ci de faptul că nu-i găsesc corpul, pentru a-i găsi loc de odihnă și de jelanie – își găsește oglindire atât în înaltul cerului, prin gaura căscată în acoperișul casei, dar și străfundul țărânei, în duhoarea fântânii din curte. Obsesia mamei (Maia Morgenstern) se împletește cu pornirea compulsivă a tatălui (Marius Bodochi) de săpa gropi prin toată pădurea și de a aduna oase.
Dar pădurea e populată atât de vii, cât și de morți. Morți de curând sau morți de secole, care devin ei înșiși personaj, năluci ce bântuie satul vlăguit de război. Tragedia devine cu atât mai mare, cu cât fiica cuplului (Aylin Cadâr), și ea refugiată, este victimă a traficului de persoane.
Botond Nagy îi reunește pe cei patru la final de piesă, într-un spațiul în care buzele mamei nu mai rostesc nimic, la frontiera dintre atunci, acum sau niciodată. Copleșitoare construcția regizorală cu provocările emoționale neîncetate la care a fost expus publicul, pus să se transpună suferinței tuturor părinților ce și-au pierdut fii în conflicte armate, mai cu seamă acum, când la granița de nord avem un război în desfășurare de doi ani, iar la granița de est e așteptată o nouă ”operațiune specială”.
O revelație a fost Marius Bodochi (tatăl), dar și Lari Georgescu, în rolul fiului. Nu mai vorbesc de Maia Morgenstern: senzațională.
M-a stors de orice vlagă piesa asta și greu mi-a fost să mă recompun. Cumva am rememorat vara lui 2009, când am dat peste indicatorul de localitate ”SABORSKO”, care fusese stropit cu vopsea roșie, peste care cineva scrisese stângaci cu spray-ul vișiniu ”Wonderland”, ca într-un film de groază.
Ceea ce mi-e clar, este că îmi propun să nu ratez vreo o piesă a lui Botond Nagy.
