Am trăit El Rincón de los Muertos/The Corner of the Dead cu senzația că tocmai descoperisem o bucată de istorie din care știam doar frânturi: e atât de departe America de Sud, iar cronologia nu mi-era limpede în memorie. Știam de masacrele din Peru din anii 80, dar îmi scăpase faptul că cel mai recent eveniment sângeros avusese loc nu mai târziu de 2022. Era noastră. Mileniul trei. Așa că, după spectacol, am început să citesc. Despre Ayacucho, despre Sendero Luminoso, despre Fujimori, despre ”El Chacal de los Andes”. Am descoperit o istorie complicată, dureroasă, în care violența politică, inegalitățile sociale, discriminarea populației indigene și abuzurile statului se împletesc atât de strâns, încât devine aproape imposibil să le mai desparți.
Dar poate tocmai despre asta este spectacolul creat de Sebastián Rubio și Yanira Dávila: despre imposibilitatea de a separa istoria unei țări de istoria oamenilor care au trăit-o și despre felul în care trecutul continuă să trăiască în prezent în familii, în comunități, în gesturi, în clădiri, în corpuri.

Ayacucho înseamnă, în traducere din quechua, „colțul morților”. Un nume care pare să fi devenit, în timp, o profeție. Regiunea din Anzii peruani a fost scena unor episoade succesive de violență, de la confruntările din timpul luptei pentru independență până la masacrele și represiunile din istoria contemporană. Spectacolul aduce laolaltă aceste episoade ale unei istorii însângerate, fără să le transforme într-o lecție și fără să pretindă că poate găsi o explicație pentru tot ce s-a întâmplat.
Pe scenă este un singur actor, Ricardo Bromley, care este și danzante de tijeras, interpret al tradiționalului Dans al Foarfecelor. În jurul lui se construiește o poveste care pornește de la propria familie și ajunge la istoria unei întregi regiuni. Sau invers. Nici nu mai contează, pentru că poveștile converg inevitabil. Fotografiile, documentele, imaginile proiectate și mărturiile personale alcătuiesc un fel de arhivă vie. La început, spectacolul are ceva dintr-o conferință performativă. Apoi, treptat, ”documentarul” lasă loc corpului, dansului, muzicii și cântecului.
Iar corpul lui Bromley devine el însuși un document. Unul care păstrează lucruri pe care arhivele oficiale nu le pot înregistra în întregime. Cum e să afli că unchiul tău, cel care ți l-a adus în viața ta pe Charlie Chaplin, este temutul ”șacal al Anzilor”, Walter Palacios Sierra, membru al grupării Sendero Luminoso, condamnat pentru acte de terorism? Și cum o fi să te poți împăca cu asta?
Povestea familiei lui Ricardo, scrisă de scenaristul și regizorul Sebastián Rubio nu deloc simplă. În genealogia lui Ricardo Bromley se întâlnesc victime și oameni implicați în violențele care au marcat regiunea. Această suprapunere complică orice împărțire comodă în tabere și orice moștenire familială pe care am prefera să o considerăm lipsită de ambiguități. Ce faci cu istoria familiei tale atunci când descoperi că ea conține și suferința victimelor, dar și responsabilitatea celor care au provocat-o? Ce povestești și ce lași nespus? Și, mai ales, cât din ceea ce s-a întâmplat înaintea ta ajunge să te definească?
Pentru a înțelege mai bine aceste întrebări, trebuie să vă conduc prin istoria peruană
În 1969, în timpul guvernării generalului Juan Velasco Alvarado, un decret care condiționa gratuitatea învățământului de plata unei taxe pentru elevii care nu promovau toate materiile a declanșat proteste în mai multe zone ale țării. La Huanta, în regiunea Ayacucho, elevii, părinții și comunitatea s-au mobilizat împotriva măsurii. Răspunsul autorităților a fost represiunea. Episodul a rămas în memoria locală drept masacrul de la Huanta.
Peste un deceniu, Ayacucho avea să devină epicentrul unui conflict mult mai amplu. În 1980, odată cu revenirea Peruului la democrație și organizarea alegerilor, organizația maoistă Sendero Luminoso, condusă de Abimael Guzmán, a declanșat lupta armată împotriva statului. Unul dintre primele gesturi simbolice ale organizației a fost incendierea urnelor electorale. Ideologia revoluționară a lui Guzmán, construită în jurul unei viziuni totalitare și al unui cult al personalității, a produs o organizație care a folosit teroarea ca instrument de control asupra populației.

Masacrul de la Lucanamarca, din aprilie 1983, în care 69 de oameni au fost uciși de membrii Sendero Luminoso, este unul dintre cele mai cumplite exemple. Au urmat asasinate, execuții, atentate cu bombe și atacuri asupra comunităților considerate ostile organizației. În orașe, inclusiv în Lima, atentatele au devenit parte a vieții cotidiene.
Dar nici răspunsul statului nu a rămas în limitele legii. Operațiunile militare și contrainsurgența au fost însoțite de execuții extrajudiciare, dispariții, tortură și masacre ale populației civile. Oamenii din comunitățile rurale, majoritatea vorbitori de quechua, s-au trezit prinși între două forme de violență. Iar pentru o mare parte a urbanului din Peru, tragedia acestor comunități a rămas multă vreme îndepărtată, aproape invizibilă.
În acest context apare și Alberto Fujimori, ales președinte în 1990. În 1992, a dizolvat Congresul și a preluat controlul asupra instituțiilor statului, într-o lovitură de stat cunoscută drept autogolpe. A condus apoi un regim autoritar, justificat în mare măsură prin lupta împotriva terorismului. Capturarea lui Abimael Guzmán, în septembrie 1992, a fost o lovitură decisivă pentru Sendero Luminoso și un succes major al serviciilor de informații ale poliției.
Numai că victoria împotriva terorismului nu a însemnat și respectarea statului de drept. Grupuri clandestine din aparatul de securitate, între care detașamentul Colina, au comis asasinate și masacre. Pentru crimele de la Barrios Altos și La Cantuta, precum și pentru răpirea jurnalistului Gustavo Gorriti și a omului de afaceri Samuel Dyer, Fujimori a fost condamnat la 25 de ani de închisoare.
Fujimori nu și-a executat integral pedeapsa de 25 de ani de închisoare. A fost eliberat în decembrie 2023, în urma unei grațieri controversate, și a murit în libertate, în septembrie 2024. Iar istoria are o continuare care spune multe despre Peru: din 28 iulie 2026, fiica sa, Keiko Fujimori, este președinta țării și continuatoarea politică a fujimorismului. O dovadă în plus că fujimorismul nu a dispărut odată cu sfârșitul regimului. A rămas o forță politică și o moștenire controversată, în care argumentul securității și al eficienței guvernării continuă să intre în conflict cu memoria abuzurilor și cu exigențele democrației.
Un alt moment pe care El Rincón de los Muertos/The Corner of the Dead îl aduce în prezent este decembrie 2022. După înlăturarea președintelui Pedro Castillo, protestele au cuprins mai multe regiuni ale țării. La 15 decembrie, în Huamanga, capitala regiunii Ayacucho, zece civili au fost uciși de militari în timpul confruntărilor din apropierea aeroportului. Organizațiile internaționale pentru drepturile omului au documentat folosirea disproporționată a forței și au cerut investigarea crimelor. Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a vorbit despre posibile execuții extrajudiciare și chiar despre un posibil masacru.
Au trecut peste patru decenii de la începutul conflictului armat intern, iar regiunea continuă să fie marcată de violență și de neîncrederea în instituțiile statului. Aici, distanța dintre istoria pe care o citești într-un manual și cea pe care o trăiesc oamenii este încă foarte mare.
Comisia pentru Adevăr și Reconciliere din Peru a estimat că între 1980 și 2000 au murit sau au dispărut aproximativ 69.280 de oameni. Peste 40% dintre victime proveneau din Ayacucho. Trei sferturi dintre victime vorbeau quechua sau o altă limbă indigenă. Sunt cifre care spun ceva esențial despre conflict: a fost mai mult decât o confruntare între o organizație teroristă și statul peruan, a fost expresia unor fracturi sociale vechi, a marginalizării și a unei inegalități care a făcut ca unele vieți să conteze mai puțin decât altele.
În El Rincón de los Muertos/The Corner of the Dead, toate aceste istorii se întâlnesc în povestea unui singur om. Ricardo Bromley nu încearcă să ofere o explicație definitivă și nici să joace toate personajele unei tragedii naționale. El își cercetează propria moștenire, își pune familia în relație cu istoria și face loc unor întrebări incomode. Iar dansul, cântecul și mărturia devin forme prin care o comunitate își recuperează dreptul de a-și spune povestea.
Dansul foarfecelor nu este aici un moment folcloric inserat pentru culoare locală. Este o formă de identitate și de continuitate culturală, o expresie a unei lumi andine care a supraviețuit unor generații de violență. În acest context, dansul capătă o forță aparte. Mai mult decât o oglindă a trecutului, dansul este o imersiune în prezent.

Mi se pare important și că spectacolul nu se oprește la ideea de memorie ca exercițiu comemorativ. Nu este vorba doar despre a ne aminti ce s-a întâmplat, ci despre a înțelege de ce anumite mecanisme se repetă și de ce reconcilierea rămâne atât de dificilă atunci când adevărul nu a fost pe deplin asumat.
La final, mi-am dat seama că spectacolul de la ARCUB a făcut ceva mai mult decât să-mi deschidă o pagină necunoscută de istorie. Am înțeles mai bine de ce El rincón de los muertos nu este doar un titlu poetic. Este un loc real, cu oameni reali, care își poartă trecutul cu ei, precum o greutate legată de gleznă.
El rincón de los muertos/The Corner of the Dead (Peru) | Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB
| Autor: | Sebastián Rubio |
| Regie: | Sebastián Rubio și Yanira Dávila |
| Distribuție: | Ricardo Bromley |
| Scenograf/ Lighting design: | Mariano Márquez |
| Sound design: | Pauchi Sasaki |
| Video design: | Sofía Velázquez |
| Cu sprijinul: | FAE Incuba și Centro Cultural PUCP |
| Durata: | 80 minute |
| Limba: | spaniolă |
| Traducere: | română și engleză |
| Limită de vârstă: | 14+ |
*Spectacolul El rincón de los muertos a fost prezentat în cadrul Stagiunii Internaționale de Teatru, un proiect ARCUB, curatoriat de Oana Borș și Ioana Anghel.

