Pentru mine, ediția asta de Enescu a fost (până acum, cel puțin) a violoncelelor. Am scris aici despre Alisa Weilerstein, care, sub bagheta lui Paavo Järvi și acompaniată de Orchestra Tonhalle din Zürich, a transformat Concertul nr. 2 de Șostakovici într-o experiență cathartică.
Marți seară, aceeași Sală a Palatului a fost luată pe sus de furtunosul, arătosul și – firește – valorosul Gautier Capuçon. Mezinul familiei care l-a dat și pe Renaud, violonist de marcă, a interpretat (alături de Orchestra Radio din Frankfurt și sub bagheta entuziastului și entuziasmantului Alain Altinoglu) Concertul în mi minor op. 85 de Elgar. O lucrare-cult printre cele scrise pentru violoncel, dar care n-a avut începuturi triumfale. Dimpotrivă: premiera a fost un dezastru și a trebuit să treacă, de la ea, patru decenii pentru ca omenirea melomană să-și dea seama că e o capodoperă. Elgar a scris-o imediat după Primul Război Mondial și, deși diverși instrumentiști de top (inclusiv uriașul Pablo Casals) au adus-o în sălile de concerte, abia în anii ’60, odată cu o înregistrare realizată de Jacqueline du Pré, Concertul în mi minor și-a căpătat notorietatea cuvenită.
Azi, e una dintre cele mai prizate compoziții pentru violoncel. Un superhit, o lucrare foarte căutată și foarte aplaudată. Aplauze și ovații au fost și la Sala Palatului, după ce Gautier Capuçon și-a încheiat reprezentația. Le-a mulțumit spectatorilor optând, la bis, pentru o altă lucrare a lui Elgar: „Salut d’Amour„, încă un mare „șlagăr” (gândit inițial pentru vioară și pian).
Firește că orice întâlnire cu Gautier Capuçon și măiestria lui se transformă în privilegiu pentru public. Că virtuozitatea lui n-are nicio șansă să te lase indiferent. Dar adevărata revelație mi-a fost după-amiaza de sâmbătă, 6 septembrie, când am ascultat-o – în sfârșit, live – pe Sol Gabetta. Cei mai inspirați oameni din lume au fost, în 1981, argentinienii Andrés Gabetta și Irène Timacheff-Gabetta, întrucât și-au botezat fetița Sol. Soare. Pentru că avea să devină nu doar o muziciană sclipitoare, ci și o ființă solară, despre care cred că poate lumina și o încăpere cufundată în întuneric absolut.
A strălucit (la propriu, la figurat și la modul muzical) pe scena Ateneului. A însoțit fiecare notă cu o voluptate a momentului, a fost prezentă într-un fel care nu te lăsa să-ți dezlipești ochii de la ea. I-a înseninat și pe muzicienii Orchestrei de Cameră din Basel, l-a cucerit (o dată în plus) și pe dirijorul Pierre Bleuse. În rochia ei lungă și aurie, n-a avut nimic solemn, nimic prețios în sensul acela care te ține la distanță. Dimpotrivă, a părut o rockeriță deghizată în „prințesă”. S-a jucat cu acordurile, s-a jucat împreună cu dirijorul, a făcut sute de spectatori să zâmbească larg, în timp ce-o ascultau.
Bine, a ajutat-o și partitura: Concertul în re minor pentru violoncel și orchestră compus de Édouard Lalo e o bucurie în sine. Există voci care susțin c-ar fi o scriitură simplă pentru un instrumentist de elită. Voci care spun că e compoziție prea „evazivă”, deci ar fi nevoie ca violoncelistul să-i pledeze cauza cu forță și elocvență muzicală în plus, pentru a avea cu adevărat impact. Ce am simțit eu e că are o constelație de nuanțe și stări, cât să poată pune în valoare fațetele unui instrumentist excepțional. Iar Sol Gabetta e un astfel de instrumentist. Virtuoz și virtuos: are o generozitate superbă, care-o face să împartă cu cei din jur toată bucuria pe care o simte făcând ce i-a fost hărăzit.
De altfel, am observat asta și la mulți dintre membrii orchestrelor din festival: oamenii ăștia sunt fericiți la serviciu. Îi ia valul și se trezesc mânuind instrumentele cu gura până la urechi. Schimbă priviri și mici gesturi, par uneori să aibă niște complicități delicioase. La violoniști, cel puțin, e lucru obișnuit să aibă „glume interne”, doi câte doi. Deși sunt zeci de personalități diverse, din generații adesea foarte diferite, îi unește această nesfârșită plăcere de a fi acolo, făcând fix acel lucru și niciun altul pe lume. Iar încântarea pe care o degajă „în timpul orelor de program” se strecoară în fiecare anonim care-i urmărește din sală. E pur și simplu molipsitoare. Și e mi-nu-nat că așa.
* Pe Diana Popescu o puteți găsi atât pe Facebook, cât și pe Vorbitorincii
** Fotografiile sunt furnizate de organizatorii festivalului. Vorbitorincii sunt parteneri media ai Festivalului ”George Enescu”
