Ce vedeți când vă uitați în oglindă? Poate zâmbiți, mândri de voi, fericiți cu viața voastră. Ori întoarceți repede privirea, nemulțumiți de ce se zărește la suprafață. Sau dincolo de ea. Poate încercați să vă convingeți că totul e bine. Poate ați renunțat la a vă amăgi.
Privitul în oglindă e un exercițiu care contabilizează mai mult decât riduri și fire albe. Zăbovești mai mult de 10 secunde cu ochii ațintiți asupra ta? E limpede că mai cauți și atlceva acolo. N-am de unde să știu ce. Și nu aștept vreun răspuns public. Dar m-am gândit mult la asta, vineri seară, când am ieșit de la teatru. La cât de tare muncim să păstrăm aparențele.
Dar să lăsăm muritorii de rând ca noi și să trecem la „nivelul următor„. La două regine. Două femei excepționale, care se urăsc, care ar avea enorm de câștigat din moartea rivalei. Și care, dincolo de războiul care le consumă, ar putea fi oglindirea celeilalte. Dacă și-ar permite să recunoască asta.
Două regine: Mary Stuart și Elizabeth Tudor, așa cum le-a reținut posteritatea. Sau poate Mary Tudor și Elizabeth Stuart. Cine mai poate ști? La începutul fiecărei reprezentații, o monedă decide care dintre actrițele principale joacă unul sau altul dintre roluri. La fel de bine, oricare dintre ele poate fi regina exilată și întemnițată ori regina întronată, care are pe mâini nu doar Anglia, ci și viața celei pe care-o ține prizonieră.
La spectacolul de pe 14 decembrie, Mary Stuart a avut chipul, silueta, sensibilitatea și abandonul Ralucăi Aprodu. Elizabeth Tudor a purtat armura aparent impenetrabilă a Ofeliei Popii. Și toate nuanțele pe care această actriță minunată le poate da vulnerabilității, fricii, mândriei făcute țăndări. Sigur că moneda ar fi putut cădea altfel, iar rolurile să fie inversate. Doar că mie mi s-a părut varianta ideală. (Ar fi nedrept să nu spun aici că și restul distribuției, masculină 100%, e impecabilă).
Ce se petrece în spectacolul cu care Andrei Șerban s-a întors la Teatrul Național București, după decenii de absență e fascinant prin simplitate și intensitate. Decorul auster, epurat, negru (ca și costumele), accentuează întunericul care domnește înăuntrul și în afara personajelor. Asiști la circul foarte uman al politicii, ipocriziei, alianțelor, rivalităților și oportunismului. Rețeta explozivă mereu actuală și pe care, la finalul ăsta de an, o „încasăm” mai personal decât ne-am dori.
Știam, în mare, povestea lui Mary Stuart. Dar sunt destule detalii pe care le-am aflat din textul lui Schiller, adaptat încântător de Robert Icke. De Schiller am auzit toți. Dar poate vă-ntrebați cine este acest Icke, care face ca oamenii din secolul XVI să vorbească exact ca noi, azi? Un englez considerat „speranța teatrului britanic„, dramaturg și regizor, colaborator al unui alt creator contemporan multipremiat: Duncan Macmillan. (Recomand „Lungs„, scris de el și montat la ACT de Nicolae Constantin Tănase).
Icke are 38 de ani, Macmillan – 44. Cu oameni ca ei, teatrul devine accesibil spectatorilor de oricare vârstă. E firesc, e realist, aproape palpabil. Sigur că e, în continuare, convenție. Dar ești mai dispus să accepți convenția cu care poți rezona fără vreun efort. Nu ți s-a părea nefiresc dacă Elizabeth ar domni în 2024. Și, așa preocupată de imagine și reputație cum s-a dovedit, să fie foarte interesată de ce se scrie despre ea pe rețelele de socializare. Nu i-ar ajunge supușii din viața reală, și-ar dori cât mai mulți followers în mediul virtual. În schimb, Mary pare capabilă de „nebunia supremă”: să-și închidă conturile și să dispară de pe radarul maselor.
Dacă Icke ar scrie manualele de istorie universală, ar face din ea materia favorită a oricărui elev ori student. Mi-ar plăcea să cred că măcar un profesor care-a aflat de această versiune „Mary Stuart” va cere finanțare ca să-și ducă clasa la teatru. Și chiar dacă nu, mergeți alături de copiii voștri (dacă au împlinit 16 ani). Veți avea multe de discutat, în drum spre casă.
Următoarele trei reprezentații cu „Mary Stuart„, programate pe 10, 11 și 12 ianuarie, sunt sold-out. Merită să insistați până găsiți bilete: Elizabeth v-ar spune că-i un spectacol de neratat, că doar vorbește despre el tot Facebookul. 
* Regizorul Andrei Șerban a fost invitat în episodul 37 al podcastului Vorbitorincii.
