Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte reprezintă ceea ce ființa umană a început să caute încă din momentul în care a conștientizat propria efemeritate. Eternitatea a fost căutată în multiple forme: fie cea dogmatică, a smereniei și devoțiunii întru divinitate, care să asigure o prezumtivă viață de apoi; fie cea agnostică, a consacrării întru știință și artă. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este și unul din cele mai frumoase basme românești, imortalizat posterității de Petre Ispirescu, poveste care ademenește auditoriul cu iluzia transcendenței către o viață nesfârșită, la un nivel spiritual superior, cu acces direct la adevărul suprem și fericirea absolută. Nu vi se pare că sună puțin a Faust!? Acesta trebuie să fi fost unul din motivele pentru care scenariștii Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi au fost provocați să adapteze povestea așa încât aceasta să fie ”așezată în gândirea sensibilă a unui creator de exigența și geniul lui Silviu Purcărete.” Așa s-a născut LEXICONUL AMAR, piesă de teatru ce se joacă la Teatrul Odeon, în regia lui Silviu Purcărete, greu de scos din lumea teatrală craioveană și sibiană, accesorizată cu scenografia fascinantă în minimalismul ei, concepută de Dragoș Buhagiar și muzica originală a inspiratului Vasile Șirli, nelipsit din universul sonor al spectacolelor lui Purcărete.
LEXICONUL AMAR, spre deosebire de basmul arhi-cunoscut, nu are pretenția aspirațională de a oferi o rețetă dezideratului transistoric al umanității, respectiv ființarea perpetuă, ci alungă chiar din titlu orice speranță de happy-end, așa încât deznodământul (amar) este asumat de public încă din momentul în care pornește alături de personajul principal în drumul său inițiatic. Pentru că – nu-i așa? – importantă este călătoria, nu destinația, iar scopul nu reprezintă decât un simplu pretext pentru a declanșa jocul.
Vocabule noi, sfaturi enciclopedice și proverbe străvechi se împletesc spre a da viață pe scena Odeonului unei evadări din inocență într-un neant fantastic ce face imposibilă maturizarea. Dar despre ce este vorba?
Sub îndrumarea Uncheșului – povestitor (admirabilul Claudiu Bleonț), care trasează și urmărește îndeplinirea obiectivelor în acord cu noul Lexicon, iar nu – doamne-feri! – cel vechi (”aici avem noile norme lexicografice. Ediţia a doua pe care o ştiţi voi, revizuită şi adăugită, s-a dus dracului.”/👋 hello, DOOM3), o tânără familie regală (Silvian Vâlcu și Ruxandra Maniu) încearcă să procreeze un urmaș demn pentru împărăția ce i se pregătea. Aspect, finalmente, realizabil până la un punct, cel al ieșitului în lume al fătului, care pare un introvertit veritabil.
Exasperat de atașamentul matern nesfârșit de care dădea dovadă la propriu nenăscutul Făt Frumos și de refuzul acestuia de a permite detașarea de corpul navei-mamă, împăratul încearcă să-i promită vrute și nevrute, ”tărâmul cutare și cutare, fata lui cutare sau cutare”, promisiuni care generează tantrumul violent al fătului, spre disperarea mamei. Dar directivele trasate de Uncheș sunt apă de ploaie față de deznădejdea Împăratului căruia îi scapă la nervi o făgăduință nerealistă: „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte„, cam ceea ce promit acum și rețelele sociale.
Ăsta e și momentul în care Făt Frumos (cine altul decât angelicul Niko Becker, e redundant să-ți mai pui întrebări😊) hotărăște să dea piept cu viața, luându-și soarta în propriile mâini, iar – ulterior – în propriile hamuri cu care își înșeuează Calul Eduard, absolvent strălucit, olimpic, cunoscător de limbi străine și – de bună seamă – vorbitor, că nu degeaba suntem pe scena Lexiconului.
Voi v-ați pus vreodată întrebarea de ce calul lui Făt Frumos vorbește? Cum, pe lângă antropomorfizarea specifică basmului, în Lexicon scenariștii Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi împreună cu regizorul Silviu Purcărete au ridicat calul la rangul de personaj principal și i-au dat atribute universitare, recunosc că mi-a trecut prin minte că nu-i un simplu armăsar, ci o metaforă a partenerului de facto al efeminatului Făt-Frumos, degrabă renunțător la fete de împărat. Nu e chiar stilul lui Purcărete, observa o prietenă după spectacol, dar cu siguranță este de reflectat asupra perspectivei. Altcumva, de ce atâtea excepționale calități?
Așadar, înzestrat cu un cal-putere, respectiv talentatul domn Eduard Trifa care face un rol absolut excepțional, dar și cu plușul Zorilă (semn că, deși major, există certe probleme de maturizare), imberbul Făt Frumos pornește la drum către utopia promisă de ta-su, Împăratul (la maturitate jucat de Ionel Mihăilescu). Și – ce să vezi? – dă piept cu greutățile vieții.
Întâlnirea cu ducele Von Locknow (Ioan Batinaș) și calul său Cristoph (Ionuț Kivu), student la Augsburg, nu orișicum, care se întorceau din aceeași călătorie inițiatică ușor senilizați este premonitorie. Scenele dialogului între Locknow și Făt-Frumos, pe de o parte, dar și a cailor Eduard și Cristoph, pe de altă parte, construite în oglindă, anticipează deznodământul, prevestirea ducându-te către sentimentul că întrevederile sunt cu ei înșiși, în alt stadiu al existenței. O buclă temporală care le dezvăluie destinul inexorabil, indiferent de eforturile depuse, indiferent de îndrumările primite și avertizările asupra consecințelor faptelor viitoare.
Dar ați mai văzut vreun proaspăt ieșit din adolescență să asculte sfaturile celor trecuți prin viață? Făt Frumos e atras înainte către miraj, însoțit de credinciosul cal atoateștiutor și rucsacul din care mijeste urechile Zorilă. Deși pare, iepurașul nu e doar un banal doudou, menit să alunge anxietățile lui Făt-Frumos, ci are și valențe totemice, plutind parcă deasupra scenei (în interpretarea etericei Diana Gheorghian), de la începutul până la finalul piesei, ca o mantră ocrotitoare, ca o nălucă-ursitoare în mâinile căreia stă însăși viața și moartea fiului de împărat.
Cum orice erou legendar are de trecut niște hop-uri, și Făt Frumos trece prin tărâmurile Gheonoaiei și al surorii ei, Scorpia, în drumul său către ipotetica fericire. Nu sunt cuvinte spre a exprima nemaipomenitul joc pe care îl face fabuloasa Virgina Rogin în rolul Gheonoaiei: înfricoșătoare și senzuală deopotrivă (”îmi place și mirosul de brândușe de primăvară, dar și mirosul de sânge”), fermecătoare în decrepitudinea ei, proaspătă în spirit, mânată de dorințe carnale; sălbatică, dar și încărcată cu erotism; fioroasă, dar și capabilă de un strop de slăbiciune trezit de un instinct matern latent, determinat de pierderea dintelui ”enclitic” și al celui ”proclitic”. Virginia Rogin este cea mai intensă Gheonoaie din cele care ar fi putut fi.
Scorpia cu trei capete (Sabrina Iașchevici, Anda Saltelechi și Antoaneta Zaharia) trebuie și ea abordată/abordate specific, în concordanță cu fiecare abilitate exclusivă a căpățânilor, de aici alunecarea în metalingvistică, paracognitiv și ultramelopeic (”Trebuie să treceţi proba de lexicologie cu această fiinţă minunată. Ea nu vrea niciodată răul. Ea vrea dimpotrivă. De-aia e şi aşa de crudă… Mie-mi place de tricefala asta de mor!”). Monstrul super-competent are și-o coadă-cap (Mădălina Ciontea), de sine-stătătoare, ilustrând eroticul de nestăpânit rațional ce uneori controlează subversiv intelectul.
Îmblânzirea Scorpiei are drept rezultat accederea de către Făt Frumos la viața visată, la izvorul cunoașterii (excelent artificiu scenografic al lui Dragoș Buhagiar), împreună cu zânele (Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Paula Niculiță) alături de care atinge împlinirea sub diversele ei forme. Asta până în clipa rătăcirii în Valea Plângerii și uciderea protectorului Zorilă, pentru că – nu?- trebuie să existe întotdeauna un sacrificiu. Jertfa atrage decăderea lui Făt-Frumos și pornirea lui pe drumul fără de întoarcere al pierzaniei, anticipat de ducele Von Locknow, iar, în final, Moartea. ”Ce e aia, ce e aia, ce e aia, ce aia?” – ciripesc necontenit într-un cor zânele. ”(…) Stingere. Decrepitudine. Extincție. Mormânt. Garsonieră cu ușa în tavan.(….)” – se prăvale răspunsul lexiconului.
Evident că se încearcă prin orice mijloace împiedicarea restartării ciclului narativ – căci cine s-ar grăbi spre moarte? – iar Făt Frumos declanșează un damage-control prin care să-și prelungească existența în lume. Eviscerarea și transplantul organelor ar fi una din rezolvările posibile, spre opoziția calului-partener, ca și soluția miraculoasă a world-wide-web-ului și a rețelelor sociale unde nimeni și nimic nu dispare, odată cu cufundarea în păienjenișul serverelor mondiale. Aprinderea lanternelor telefoanelor mobile ale soborului de personaje și absorbirea bătrânului Făt-Frumos, împăcat cu destinul și cu sine, în tenebrele net-ului și ale scenei încheie neașteptat de pașnic Lexiconul Amar, fiind de o contemporaneitate inedită în peisajul teatral purcăretian.
”Bătrânii sunt în faţa mea şi tot mai puţini. Cu cât mai puţini, cu atât mai bătrân şi eu. În spatele meu, sunt tinerii, din ce în ce mai mulţi.” Câți dintre noi nu au avut în minte asta? Lexiconul Amar, acest joc de-a nemurirea propus de Silviu Purcărete la Teatrul Odeon se anunță a fi una din piesele puternice din stagiunea teatrală ce tocmai a început și nici o cronică de pe lume nu vă va face să simțiți ceea ce experiența de spectator oferă.
*foto: Alina Tonigaru
