Am 9 ani. Sunt cu mama la Ateneu și mă plictisesc de minune. Casc, mă-ntind, alunec „discret” către ea, ajungând să mă sprijin în poziții complet nepotrivite. Cu toată demnitatea din dotare, mă-mpunge delicat cu un deget, ca să revin la poziția regulamentară în scaun. Nu știu ce se cântă pe scenă, nu-mi displace, dar nu mă pot concentra: gândul îmi zboară la orice altceva. Iar când, în sfârșit, reușesc să fiu – nu mai mult de câteva minute – atentă la muzică și muzicieni, rezultatul e o scenă pe care mi-o imaginez cu încântare: în miezul lucrării, sar de la locul meu, o iau la goană printre rânduri, ajung pe mijlocul sălii și nu, nu încep să dirijez. Mai rău: m-apucă un dans nebunesc, în total dezacord cu orice normă de etichetă. Mama nu știe ce-mi trece prin cap. Ea e mulțumită că, măcar preț de câteva clipe, stau locului, pare că-s atentă la concert și chiar zâmbesc. Zâmbește și ea, chiar dacă, în realitate, n-are niciun motiv.
E prima mea amintire legată de muzica clasică. Au mai urmat multe seri de felul ăsta, stagiune după stagiune. Fără să se descurajeze din pricina reacției mele nu tocmai îmbucurătoare, mama a continuat să mă ducă la concerte. Ea, ingineră, a iubit dintotdeauna zona simfonică, opera și baletul. Și, cu o încăpățânare pentru care îi mulțumesc, a insistat să-și împrietenească și copilul cu ele. Din fericire, i-a luat doar câțiva ani: în adolescență mi-am dat seama că universul ăsta e ceva cu care rezonez. Am început să merg „de capul meu” la recitaluri și concerte, să descopăr de una singură compozitori și instrumentiști, să caut prin preajmă oameni interesați de asta.
Când am împlinit 20 de ani, mi-am dorit drept cadou de ziua mea un bilet la concertul Sting de la Sala Palatului. Cu doi ani înainte, pentru aceeași ocazie festivă, o rugasem pe mama să mergem împreună la Sala Radio, ca să ascult Simfonia a 7-a de Beethoven, rămasă până azi favorita mea. Țin și-acum minte că în deschidere s-a interpretat Uvertura „Egmont”. A fost un dar pe care l-am savurat cu recunoștință, deși muzicienii nici măcar nu știau că mi-l fac.
E verificat, ceva fabulos se întâmplă atunci când asculți muzică clasică. Studiile arată că, în timp ce ascultă ce se interpretează pe scenă, cei din public funcționează, ei înșiși, ca o orchestră: bătăile inimilor li se sincronizează. Privilegiul de-a fi într-un astfel de spațiu, fie că el se numește Ateneul Român sau Sala Palatului, se sincronizează, o dată la două toamne, cu Festivalul „George Enescu”. Cu această mașinărie de înaltă precizie, dătătoare de la fel de înalte emoții. Cu acest festin la care contribuie titani veniți de departe și maeștri ai locului. Cu acest fenomen care face loc unor bucurii de care nu știai că ești capabil.
Bucuria mea suplimentară e că, de niște ani, reușesc s-o scot eu pe mama la unele dintre concerte. Nu e ca și cum ar fi așteptat vreodată recompense pentru migăloasa muncă de „lămurire muzicală” pe care-a dus-o în copilărie. Ori pentru orice altceva a făcut, o viață, pentru mine. Dar faptul că-i pot returna, măcar în parte, porțiile de răsfăț sonor de pe vremuri are în el ceva tandru și înduioșător.
Mâine începe ediția 2025 a Festivalului. În fiecare zi, până pe 20 septembrie, aveți diverse motive pentru a împărți aer, sunete și încântare cu melomani ca voi. Eu am găsit destule, dar acum vă dezvălui doar unul. Pe 6 septembrie, de la ora 16.30, la Ateneu va susține un concert Orchestra de Cameră din Basel, sub conducerea lui Pierre Bleuse. În program, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente op. 33 de George Enescu, Concertul în re minor pentru violoncel și orchestră al lui Édouard Lalo (solist Sol Gabetta) și marea mea slăbiciune: Simfonia a 7-a de Beethoven.
Mama, mergi cu mine? 
* Pe Diana Popescu o puteți găsi atât pe Facebook, cât și pe Vorbitorincii
**sursă foto copertă: shutterstock.com
