S-a dus Ozzy. O viață cât un univers. S-a stins nu înainte de a lumina tot ce a atins cu aura sa. I-au strălucit ochii pe jilțul său de pe scena de la Birmingham, iar apoi s-a mistuit în sine precum o supernovă. Back to the Beginning – o ultimă reverberație a unei vieți trăite la limita muzicii, a trupului și a haosului.
Blizzard of Ozz
În urma lui va rămâne orice altceva, dar nu tăcere. O voce în drumul celor care, ca și noi, l-au cunoscut întâi de pe o casetă hârșâită, derulată cu un creion ros la capăt, sub un poster agățat strâmb pe perete.
În România anilor ’80 nu existau albume hard-rock pe piața oficială. Erau interzise, marginale, suspecte, complet inaccesibile la raft. Metalul, rock-ul în esență, intra în țară pe căi ocolite – o contrabandă culturală destul de vie în acele vremuri. Copiam muzica pe niște casete poloneze pe care le trimiteam de la unul la altul ca pe o mărturie: Uite ce-am găsit. Ascultă. Ține minte. Dă mai departe.
Odată cu un casetofon cumpărat de la ”ruși” sau ”polonezi” aveai deschisă o poartă către o lume pe care nimeni nu ți-o putea interzice cu adevărat. Cu casetele astea se făceau și cuceriri. Erau mai prețuite decât o garoafă pusă pe șest în bancă. De cele mai multe ori se ”traficau” împreună cu versurile cântecelor pe care le transcriam pe caiete. Cei care nu făceam engleză în școală, aveam cuvintele pieselor suprascrise în creion, fonetic, cu traducerea caligrafiată cu altă culoare, sub fiecare vers.
Pe atunci, muzica nu era doar o formă de ascultare, ci una de protest. Poate de asta s-a lipit atât de mult heavy-metal-ul de generația noastră. Nu ne puteam striga în gura mare toate apăsările, iar atunci dădeam sonorul la maxim.
Ozzmosis
Pe Ozzy l-am descoperit pe o casetă pasată după ore de un coleg. Și acum o am în minte: pe coperta albă erau înșiruite piesele, scrise cu un pix albastru, cu litere mari, de tipar. Nu știu ce mi-a captat mai mult atenția. Trebuie să fi fost inflexiunile speciale ale vocii lui Ozzy. Sau muzicalitatea pieselor, cumva nespecifică metalului tip Anthrax sau Sepultura, pe care îl consumam atunci, la 15-16 ani. Și ritmul, rupt de banalitatea rock-ului tip Alice Cooper.
În 1990, când am ajuns în București, m-am oprit în prima librărie (era una la Izvor, pe Schitu Măgureanu, vis-a-vis de Bulandra, aproape de mătușă-mea) , cu gândul de a-mi cumpăra cărți, dar mi-am dat toți banii pe primul meu poster mare, color: ce noroc pe mine, am găsit unul fix cu Ozzy și o blondă, Lita Ford, de care încă nu auzisem. M-am și mirat: unde s-a mai văzut poster de vânzare într-o librărie?! Voi vă puteți închipui că eu, până în acel moment, habar nu aveam cum arată Ozzy? El nu luase formă până atunci decât în imaginația mea, prin muzica lui. Ozzy fusese doar o casetă poloneză pe care o știam pe de rost.
Ozzy, Prince Of Darkness, a fost prima mea ”icoană” lipită pe perete. Cu Ozzy am înțeles că muzica poate fi o identitate. O formă de rezistență. O formă de prietenie. O cale de a trăi altfel decât ni se cerea. Asta a fost adolescența mea și a fraților mei: dădeam muzica tare și trăiam cu totul în ea.
Back to the Beginning
Astăzi, în mașină, încă ascultam a ”inșpea oară ultimul lui concert. Acum, dacă închid ochii, sunt din nou în camera din apartamentul de la Huși, între pereții ce au ajuns, în timp, tapetați cu afișe, cu casetele stivuite pe un raft, alături de frații mei, cu muzica dată la maxim. Sunt din nou în adolescență. Sunt cumva între lumi.
S-a dus Ozzy. Dar a rămas parte din mine și amintirile mele. Ozzy va fi mereu o fărâmă din răspunsul meu la întrebarea: Dar tu de ce asculți metal?
