Anul apariției: 2022, reeditare după ediția din 2014 (ediția originală a apărut în 2004) Editura: Meteor Press Numărul de pagini: 304 Traducerea din limba engleză: Viorica Horga Nota de pe Goodreads: 4,16 din 5
Politkovskaia, personajul
Dacă jurnaliștii ar avea o sfântă la care să se închine, eu cred că Anna Politkovskaia ar putea candida cu succes la acest post. Nu o califică doar faptul că a fost ucisă de un regim odios, în urma tuturor informațiilor pe care le-a descoperit și pe care le-a oferit publicului, laolaltă cu acuzațiile pe care i le-a adus lui Putin, încă de la început. O califică mai ales capacitatea extraordinară de a înțelege lucrurile fix așa cum sunt, de a vedea impactul acestora și de a prevedea viitorul pe baza acestui impact. Sunt mulți jurnaliștii ce reușesc să aducă în fața publicului informații importante pentru a înțelege cât de autoritar, corupt sau incompetent este un regim sau un stat, însă sunt extrem de puțini cei care pot să vadă cu adevărat unde duc acele dezvăluiri. Și, mai ales, sunt incredibil de puțini cei care au curajul nebun de a spune lucrurilor pe nume, cu subiect și predicat, de a aduce acuzații clare, fără perdea, și asta într-o țară unde ziua de mâine nu îți este garantată.
Am ales o introducere mai lungă pentru că Politkovskaia merită să îi fie dedicate cărți întregi. Și pentru că trebuie ca toți cei ce citesc aceste rânduri să înțeleagă ce personaj unic și deosebit a fost autoarea cărții pe care o propun de această dată.
Cartea
„Rusia lui Putin” e o carte scrisă în 2004, când trecuseră doar patru ani de când Vladimir Putin ajunsese la putere. Atunci când a fost publicată, președintele rus își începuse cel de-al doilea mandat și se pregătea să își consolideze regimul. Ei bine, încă de atunci, Politkovskaia a înțeles incredibil de clar unde se îndreaptă Rusia (sau, mai exact, spre ce anume) și a încercat să atragă atenția prin articolele și cărțile sale că direcția urmată este una profund greșită.
Poate că în carte nu veți găsi exact ce vă doriți, în fond e o carte scrisă la începutul regimului Putin, astfel că nu se întâmplaseră încă majoritatea nenorocirilor pe care acesta le-a provocat. Astfel, evenimentele descrise pot părea de o importanță minoră și pot naște întrebări de tipul „Așa, și?” sau „Cum ar putea avea relevanță aceste evenimente la scara întregului regim?”.
Ei bine, tocmai în aceasta rezidă întreaga valoare a acestei cărți: în faptul că Politkovskaia înțelege la perfecție modul în care toate situațiile prezentate creionează un întreg, un puzzle cumplit ce avea să se completeze în timp cu multe piese pline de sânge.
Din păcate, clarviziunea ieșită din comun a acestei autoare a avut ecouri firave în Rusia, activitatea sa fiind apreciată la justa valoare mai cu seamă în Occident, acolo unde valorile promovate de ea erau și sunt încă prețuite și respectate. Câteva sute de mii de morți mai târziu, pe timpul războiului început în 2022 în Ucraina, ne dăm seama că Politkovskaia a fost doar una dintre foarte puținele voci care au avut curajul să strige lumii întregi că împăratul nu e doar gol, ci și complet nepotrivit pentru a conduce o națiune atât de mare.
Merită să citiți acest volum pentru a vedea și a înțelege mai bine cum trebuie să arate jurnalismul, pentru a conștientiza până unde trebuie să fii dispus să mergi pentru a îți face cu succes această meserie, dar și pentru a descifra cu exactitate modul în care un regim dă semne că se îndreaptă spre corupție și dictatură încă de la început. Și putem trage concluzia tristă că dacă noi, cetățenii, nu facem nimic și acceptăm mereu tot ce ni se întâmplă, putem ajunge doar niște pioni într-un joc de-a războiul purtat de un megaloman cu idei fixe.
Cu ce am rămas:
„De ce îmi displace atât de mult Putin? (…) Îmi displace pentru lipsa lui de emoții, mai rea decât crima, pentru cinismul lui, pentru rasismul lui, pentru minciunile lui, pentru gazul pe care l-a folosit în asediul de la Nord-Ost, pentru masacrul inocenților care a continuat pe parcursul întregului său mandat de președinte.”
„Soarta i-a oferit lui Putin șansa imensă de a deține puterea, pe care a folosit-o cu rezultate catastrofale. Îmi displace acest om pentru că nu-i plac oamenii. Ne disprețuiește. Ne percepe ca pe un mijloc de a-și atinge propriile scopuri, de a obține și a păstra puterea personală, atât și nimic mai mult. Așadar, consideră că poate să facă tot ce vrea cu noi, să se joace cu noi după bunul plac, să ne distrugă după cum crede de cuviință. Suntem nimeni, în timp ce el, pe care șansa l-a ridicat în vârf, este astăzi Țar și Dumnezeu.”
Mai multe recenzii de carte găsiți aici, iar cronicile scrise de Victor Bălăcescu sunt preluate de pe Un Strop de Repaus.
